Răzvan Chiruță
Adrian Schiop va participa astăzi, de la ora 18.00, la Casa FILIT, la evenimentul „Scriitori în centru“, la care vor lua parte Patrick McGuinness şi Adina Rosetti.
Ai scris ceea ce a fost considerat de aproape toată lumea „romanul anului 2013“, Soldaţii. Poveste din Ferentari. Simţi o presiune cu privire la viitoarele tale proiecte literare, acum că „ştacheta“ e atât de sus?
Clar. Şi mi-e teamă că n-o să-mi mai iasă aşa de bine. Cu Soldaţii a fost un întreg context care a conspirat în favoarea mea – ani de observaţie în zone neexplorate (Ferentarii şi manelele), o miză personală, o stare de spirit care a infuzat cu feeling subiectul. Şi mai ales un personaj, Alberto, capabil să joace rolul de divă, să ducă 250 de pagini. Ok, contextul/setting-ul eu l-am ales, dar personajul principal l-am primit cadou. Practic, subiectul a venit peste mine, eu doar a trebuit să găsesc o voce ca să-l exprim, să-l dozez narativ.
Te-ai confruntat, în cazul tuturor celor trei cărţi ale tale, cu suspiciunea că romanele sunt autobiografice. De fiecare dată ai răspuns că sunt doar parţial aşa, dar de multe ori nu eşti crezut. De ce ai ales această cale de a te inspira din propria viaţă?
Păi sunt autobiografice – doar că eu ca om sunt banal şi viaţa mea destul de plictisitoare. Trebuie să le mai înfloresc; şmecheria, la fel ca pe vremea lui Aristotel, a rămas aceeaşi, să amesteci faptele reale cu cele inventate încât povestea să pară 100% reală… Acum de ce am ales asta – pentru că nu am reuşit să scriu ficţiune ortodoxă de calitate, am încercat şi mi-au ieşit nişte plictiseli îngrozitor de căznite.
Lucrezi la o teză de doctorat despre manele, probabil singura din ţară pe această temă. De ce ai decis să abordezi acest subiect? Care sunt, în câteva cuvinte, concluziile cercetarilor tale?
Am terminat teza – deci gata, m-am scos, sunt doctor . Am ales tema asta pentru că mă pasiona, aveam senzaţia că stăpânesc oarecum subiectul şi de-aia m-am băgat. A fost un job de vis – să iei bani ca să stai prin crâşme sau cluburi şi să vorbeşti cu lăutari şi fani. Cât te ţine ficatul, să-l tot faci. Concluzii? Că e muzica băieţilor răi din România, a bagabonţilor, băieţii de la colţul străzii, şi a şmecherilor, tipii cu conexiuni mafiote. Că stă într-o măsură semnificativă pe banii gri ai interlopilor (întrucât grosul banilor vin din cântări la evenimente private, cele mai multe de interlopi). Că le glorifică voalat modul de viaţă, exultând şmecheria şi banii făcuţi uşor. Că, spre deosebire de hip-hop, unde lucrurile sunt spuse pe faţă, manelele codifică mesajul, îl spun oarecum cifrat – mai direct în anii ‘90, din ce în ce mai eliptic acum. De ce se întâmplă asta? Pentru că şmecheria devine o valoare tot mai dubioasă. În anii ‘90, şmecheria făcea legea şi oamenii se mândreau cu asta, că fac bani prin orice mijloace; acum, şmecheria e din ce în ce mai stigmatizată şi oamenii nu o mai scot la vedere. Dar să nu ne iluzionăm – ea e în continuare acolo, doar că a dispărut din spaţiul public. Acum oamenii tac şi fac.
Este prima dată când vii la FILIT Iaşi. Ce te aştepţi să găseşti aici şi, mai ales, ce crezi că îţi va oferi acest festival?
Să cunosc scriitori din liga superioară. Dincolo de asta, îmi fac speranţe că o să întâlnesc traducători care să se arate interesaţi de romanul meu şi să-l propună editurilor de afară.