Ana Maria Sandu va participa astăzi, de la ora 16.00, la Casa FILIT, la evenimentul „Scriitori în centru“, alături de Romain Puertolas şi Corina Sabău. Vineri, 3 octombrie, de la ora 11.00, Ana Maria Sandu şi Magda Cârneci se vor întâlni cu elevii Colegiul Naţional „Garabet Ibrăileanu“.
Care e cel mai mare rău de care s-ar putea face vinovată literatura?
De relele cele mai mari (moartea, boala, suferinţa) nu poate fi învinuită literatura. Nici măcar atunci când e proastă. Ea întinde altfel de capcane, ascunse bine în cutii colorate. Te poate face, dacă eşti un cititor slab de înger, să trăieşti prin procură. Să nu mai vezi clar ce se întâmplă cu tine. Îţi poate ascuţi sau blura privirea, după caz. „Cititoarea“ lui Flaubert, Emma Bovary, nu e o închipuită. E pur şi simplu o femeie disperată să nu-şi piardă capacitatea de a se îndrăgosti şi de a-şi trăi viaţa şi pasiunile ca-n romanele sentimentale.
Sunt studii care spun că cei care citesc devin nişte persoane mai empatice. E posibil să fie aşa. Dar asta nu înseamnă automat că literatura ne face mai buni sau mai frumoşi. Dar cred că marele câştig ar fi să obţinem de la ea un gram în plus de înţelegere. Şi asta nu e puţin lucru. Aşadar, atâta timp cât nu-i cerem literaturii ce nu ne-a promis niciodată, totul e bine.
Pentru un scriitor mi se pare esenţial să reuşească să dea viaţă personajelor sale de hârtie, fără să se transforme el însuşi într-unul dintre ele.
Cititorul dispune de puteri absolute în spaţiul ficţional? Odată publicată, o carte îi aparţine în totalitate?
Cărţile sunt în primul rând ale scriitorului. În toată perioada în care stă şi le cloceşte, el e un mic Dumnezeu care face şi desface lumea din cuvinte. Pune acolo tot ce a trăit, l-a obsedat şi nu l-a mai lăsat în pace. Când termină textul, însă, şi îşi trimite cartea în lume, ea începe să aibă o viaţă proprie. Discretă sau palpitantă – după caz. Şi o va trăi cu fiecare cititor în parte altfel. Destinul cărţilor nu mai ţine de puterea scriitorului. El iese din joc, se îndepărtează de povestea lui ca să supravieţuiască. E ca în orice relaţie de amor care se termină. N-ai cum altfel! Ştii că ai fost acolo, că a însemnat enorm pentru tine şi că ce ai scris îţi va rămâne tatuat pe piele toată viaţa. Când îţi priveşti fotografiile din diferite perioade ale vieţii, în unele te recunoşti mai mult, în altele mai puţin. Dar eşti în fiecare dintre ele.
Cititorul are mai multă libertate. Îşi dă seama repede dacă o carte e sau nu e pentru el. În cazul întâlnirilor fericite, un text va reuşi să aducă la suprafaţă o parte ascunsă şi necunoscută din intimitatea lui. Şi atunci se vor lipi pe viaţă. Sau, din contră, ciocnirea lor va rămâne doar o aventură pasageră, pe care cititorul o va uita imediat după ce a închis cartea.
Credeţi că e de condamnat aşa-zisa literatură terapeutică, propusă ca o soluţie compensatorie a vieţii?
Nu cred că literatura adevărată e terapeutică. Altfel ce facem cu tulburarea, cu starea aceea în care simţi că o carte te-a întors pe dos ca pe o mănuşă, cu senzaţia că ai nimerit în cel mai fascinant şi mai neliniştitor loc? Sau cu momentul în care mergi pe stradă şi lumea unei cărţi e mult mai pregnantă decât orice vezi, de fapt, în jurul tău? Scrisul poate fi, la un anumit nivel, o formă sublimată de terapie doar pentru scriitor.
Cum cel mai bun cobai rămân eu, mi-am dat seama că atunci când mă simt rău, deşi îmi doresc cu disperare să citesc, nu reuşesc. Şi nici când îmi este foarte bine.
Ce afinitate manifestaţi mai puternic în scris: pentru mesaj sau pentru estetică?
În literatură, ceea ce face diferenţa e stilul. Poveştile sunt poveşti, le poţi spune într-o jumătate de pagină sau în 500. Depinde de tine ca scriitor cum procedezi, ce pui la bătaie, ce putere ai de a sufla peste lumea pe care o construieşti o pulbere de aur fină.
Fără emoţie şi stil, literatura, în sensul ei cel mai profund, nu există. Un roman, dincolo de construcţie, nu va fi niciodată senzaţional fără o doză necesară de poezie. Am o mare slăbiciune pentru cărţile care nu se pot povesti, pentru că nu e important ce se întâmplă, ci cum.
Ce miză are pentru dumneavoastră această ediţie a FILIT?
Scriitorii români nu au prea des ocazia să întâlnească cititori în carne şi oase, iar un festival de literatură e întotdeauna un loc bun pentru asta. Experienţele mele de „ieşire la rampă“ au fost mai numeroase la festivaluri şi târguri de carte din străinătate decât în ţară, ceea ce rămâne un lucru ciudat, pentru că medierea unei traduceri adaugă în comunicare nişte „foi de ceapă“.
FILIT-ul mă bucură şi pentru că Iaşul meu e mai mult o fantasmă, construită în cele două ore petrecute aici, cândva, cu mulţi ani în urmă.
Anca Roman