Anca Roman
Dacă duminică după-amiază nu v-aţi aflat în Casa FILIT, atunci aţi pierdut o discuţie despre rigoarea documentării în scrierea unui roman, despre ce e scriitorul când nu scrie şi despre statutul său în societate. Altfel zis, aţi ratat o întâlnire cu Lavinia Branişte şi Cătălin Mihuleac, moderată de Luminiţa Corneanu.
Photo credit: Vlad Hurdubaia
Deşi printre invitaţi ar fi trebuit să se numere şi scriitoarea ucraineană Oksana Zabuşko, aceasta nu a mai putut participa din motive de sănătate. Cu toate acestea, Luminiţa Corneanu a vrut să familiarizeze publicul ieşean cu scriitura invitatei, citind astfel câteva pagini din romanul Studii în teren despre sexul ucrainean.
După ce a citit, la rândul său, câteva fragmente din romanul său, America de peste pogrom, Cătălin Mihuleac a mărturisit că i s-a reproşat că este un scriitor satiric, motiv pentru care în cea mai recentă carte a sa a preferat să abordeze un subiect cu mai multă greutate, exploatând o serie de momente istorice dramatice. Scriitorul ieşean a precizat că a întâmpinat numeroase dificultăţi în procesul de documentare, izbindu-se de nenumărate ori nu doar de persoane indiferente faţă de entuziasmul său, dar de-a dreptul ostile. După trei ani de „muncă în condiţii de abandon total“ însă, Cătălin Mihuleac consideră că publicarea romanului reprezintă trecerea sa definitivă la maturitate, iar America de peste pogrom – poate cel mai important prag al biografiei sale.
Lavinia Branişte a ales să citească o povestire din noua sa carte, Escapada. Nu e nici pe departe adepta mistificărilor când vine vorba de statutul scriitorului sau de procesul de creaţie, mărturisind că, în cazul ei, scrisul este o convergenţă fericită de circumstanţe şi porniri de moment. „Sunt lucruri care vin spre mine, lucruri aleatorii, haotice, iar dacă ele ajung sau nu pe hârtie ţine de lucruri profane“, a explicat ea.
Înainte de a deveni scriitoare, Lavinia Branişte a fost, printre altele, profesoară. A cunoscut multe dintre hibele sistemului şi a preferat să se retragă din el. În prezent, lucrează ca traducătoare pentru că, adaugă ea, în România e imposibil să te întreţii din scris. Recunoaşte că i-ar surâde această posibilitate şi că nu ar ezita să îşi asume scrisul ca profesie de la un capăt la altul, cu toate că asta ar presupune un caracter programat. Nu o deranjează să îşi trateze literatura într-o manieră pragmatică atâta vreme cât acest lucru i-ar putea oferi un trai decent. În orice caz, nu consideră că ocupaţia care îi asigură în prezent o sursă de venit îi afectează cariera de scriitoare. „Îmi place foarte mult să traduc; traducerea este o formă profundă de lectură“, a spus Lavinia Branişte, explicând apoi că, practicând această meserie, a deprins comportamente noi în abordarea unei cărţi.
Cătălin Mihuleac, în schimb, se situează de cealaltă parte a baricadei. „Am fost jurnalist, dar e ceva ce aş şterge cu bucurie din biografia mea“, a mărturisit el. Crede că cea mai mare vină a presei e aceea că l-a făcut să aibă porniri superficiale, de care încearcă să să scape cu tot dinadinsul. Ce i-a pus la lucru imaginaţia însă a fost teza sa de doctorat, care a avut o temă filologică: „munca de acolo m-a schimbat“. A spus, însă, că îi este greu să fie scriitor, că nu se simte sprijinit nici măcar de către Uniunea Scriitorilor şi că şi-a scris cartea „în condiţii de deplină austeritate, crezând în destinul ei“.
Moderatoarea a vrut apoi să afle cum înţelege un autor care este momentul propice de a finaliza o carte. Lavinia Branişte a precizat că totul ţine de aspecte mult mai prozaice decât şi-ar dori unii cititori cu o perspectivă mai degrabă romantică. „Am o abordare mai profană a scriiturii“, a recunoscut autoarea, care preferă să adopte un stil degajat şi lipsit de excese. „Scriu destul de mult aşa cum vorbesc. Mi-aş dori să nu sune fals, muncit, să fie sincer.“
Întrebată ce cărţi are pe lista de aşteptare, Lavinia Branişte a spus că intenţionează să exploreze în continuare proza scurtă, întrucât deocamdată nu simte că a acumulat energia necesară pentru a scrie un roman. „Până anul acesta nu am avut intenţii serioase în ceea ce priveşte scrisul meu“, a continuat autoarea cu sinceritate. E conştientă, însă, de faptul că publicarea unui volum de povestiri la o editură prestigioasă înseamnă destul de mult în România şi îi demonstrează că are un public care ridică anumite standarde şi în care se simte obligată să investească.
Lavinia Branişte a afirmat că în România industria cărţii are câteva fisuri, dar consideră că există căi de a scăpa de acestea. Dincolo de orice altceva, vede o rezolvare în educarea publicului tânăr. Cătălin Mihuleac a fost de acord cu perspectiva scriitoarei, subliniind că „scriitorul român va trăi bine când vor exista mulţi cititori“.