Interviu realizat de Ioan Stoleru
Sunteţi considerat şi un lider al societăţii civile din Timişoara. Credeţi că mai mulţi scriitori ar trebui să se implice mai activ în viaţa socială şi politică din ţară şi să-şi folosească notorietatea pe care o au criticând autoritatea atunci când observă anumite derapaje?
Eu zic, dragilor, că dacă nu ne implicăm noi, o să se implice ei, şi ne vor lua libertatea, şi iarăşi vom asculta radio Europa Liberă în cămară. Cum anume să taci, când meseria unui scriitor este libertatea de a spune, mamii zmeilor, ce gândeşti? Asemenea ar fi şi daravera unui actor, pictor sau om cu capul întreg pe umeri. A oricui. Altfel, ajungem să vorbim acasă împotriva regimului şi la serviciu să fim pe linie, ca să nu ne demaşte acoperiţii. Aşadar, e musai să spunem ortacilor noştri din România secolului XXI să nu dea, dracului, libertatea pe cinci lei şi o merdenea, ca în bancul acela porcos din epoca de aur.
Consideraţi că a avut vreun efect activitatea dumneavoastră, atât civică, cât şi de scriitor, atunci când aţi tras astfel de semnale de alarmă?
O fi avut. Să vă dau un exemplu: am luptat civic şi cultural, am făcut performance, am cântat la vioară (nu eu, Asociaţia Ariergarda printr-o fetişcană de la Conservator) pe ruinele unei case din centrul istoric al Timişoarei. Am chemat toată presa. Și au venit şi de la agenţii din străinătate. În camerele despuitate de mortar, studenţii de la Arte plastice au făcut o expoziţie ad-hoc, i-am prezentat pe boschetarii care locuiau acolo, cărora le-am mulţumit că măcar ei populează imobilul din secolul al XIX-lea. Au venit şi autorităţile la protestul nostru şi i-am întrebat a cui e casa aia de pe strada istorică Emanoil Ungureanu, uliţă pe care, în două veacuri, au păşit trei împăraţi austrieci. O stradă din zona Juden Quarée, unde alături de evrei sefarzi din familia Amigo au trăit şi mari negustori armeni şi aromâni cu negoţ pe Dunăre. În sfârşit, ne-am exprimat regretul că nenumăratele televiziuni prezente la protest nu pot filma mirosul căcatului şi al urinei trecătorilor care se uşurau prin camere. Normal, aş zice, că nici nu prea aveau unde. Am întrebat atunci public al cui este imobilul acesta de patrimoniu. Ni s-a spus, „la aparteu“, că nu se putea spune chiar acolo, în stradă şi de faţă cu duşmanii de la presă. Am aflat pe urmă că ditamai clădirea fusese dobândită de doamna Rodica Vlad, patroana unui lanţ de farmacii, consilier şi şef al comisiei de urbanism din primărie, din partea domnilor ţărănişti sau ce-or fi fost. Doamna aştepta să cadă imobilul, să nu intre sub incidenţa legii. Nu ea l-a dărâmat: ploaia! Mai apoi, a vândut ruina cu tot cu rahat unui italian care a intrat în insolvenţă. De atunci, acolo este o groapă uriaşă, înconjurată de un gard înalt să nu mai vadă nimeni nimic. Ăsta-i efectul! Un gard înalt!
Scriaţi într-un text în „Dilema Veche“ anul trecut despre „eşecul şcolarizării“: „Şcoala şi-a abandonat exigenţele, a înlocuit efortul educaţiei culturale cu protocronisme vetuste“. Se vede asta şi în lipsa unei societăţi civile mai închegate şi mai puternice la nivel naţional?
Se vede, cum să nu se vadă? Iacătă acum că primim între noi, cu tot cu togile noastre academice şi cu pălăriile de Oxford pe cap, feciorii şi fetele care nu au trecut bacul. Să ne înţelegem: n-am nimic cu ei, să le fie de bine fără bac; ei au fost pe la disco şi ăilalţi au stat ca proştii cu burta pe carte să înveţe toate indigestiile şcolare. De ce şi unii, şi alţii să fie trataţi la fel? Unde este marea societatea civiloasă? Dar numeroşii mei coledzi din structurile academice? Şi unde-i toată energia care au depus-o pentru desfiinţarea lui Daniel Funeriu? Să vă spun două vorbe şi despre Daniel. Duşmanul! În clasa a zecea a fost la un concurs internaţional de chimie în Franţa şi a rămas acolo. Știu asta deoarece sunt prieten cu Ionel Funeriu, tatăl lui, profesor universitar de filologie şi un eminent cercetător al manuscriselor lui Macedonski. Daniel şi surioara lui au rămas de mici fără mamă în urma unui accident nenorocit. Au răzbit amândoi în facultăţi din Occident, în vreme ce Ionel era hărţuit de securistul de la Universitate. Ăsta e duşmanul despre care prăpădiţii de la Antena 3 zic că are bacul falsificat. Acum e vremea lor! Societatea civilă să mă slăbească. L-a transformat pe Daniel din om, neom!
„Mai nou, împletesc ficţiunea cu aventurile livreşti“
Consideraţi că parodia şi sarcasmul, atât în literatură, cât şi în activităţile civice (cum ar fi „Talciocul Doctoratelor“ din 2012), sunt forme mai eficiente de a atenţiona publicul când ceva nu merge bine?
Este cea mai bună! După opinia mea, urmează o vreme în care doar sarcasmul, ironia şi râsul ne mai pot alina. Urmează lunga noapte a proştilor şi a prostiţilor din ţărişoara noastră. Când cu plagiatul şi cu acea ruşine academică naţională şi internaţională, am practicat „Talciocul doctoratelor“ în Piaţa Victoriei şi a venit multă lume, am dat doctorate pe măsura fiecărei cereri, cu diplomă. Au venit trecători cu multe cereri, unul voia un doctorat de şofer. A cerut, a primit. Altul voia unul pentru îngrijirea gazonului. A fost şi el cadorisit cu titlu. Mulţi au dorit doctorate în plagiat. I-am îndrumat la cel dintâi dintre plagiatorii ţării. Au apărut şi babe useliste şi au protestat că adică noi, ditamai profesorii de la universitate, ne batem joc de meseria nobilă de dascăl. Le-am dat dreptate, aşa e, noi ne batem joc: noroc că Victor Ponta cu Liviu Pop şi Andronescu ne înnobilează!
Cum se împleteşte ficţiunea cu non-ficţiunea în proza dumneavoastră?
Mai nou, împletesc ficţiunea cu aventurile livreşti. Ca oricărei fiinţe de hârtie, îmi place în Bibliotecă. Pe urmele lui Melville, am zis că la etajul trei de la Biblioteca Centrală este marea Ocean unde plutesc pe rafuri balene in folio şi in quarto. Dar ca să nu ziceţi că vorbesc fără acoperire, vă dau un mic fragment dintr-o bătălie în care cărţile nu mai sunt, ca la Melville, balene, ci caravele ca acelea ale lui Cristobal Colon. Caravelele-cărţi se luptă într-un război pe marea Ocean, nu departe de un promontoriu unde stau eu la timonă. Iată fragmentul cu împletirea ficţional-nonficţional:
„Cea dintâi caravelă care se năpusteşte în luptă (Christophe Colomb: son origine, sa vie, ses voyages, sa famille et ses descendants, 1884) sub timona lui Henry Harrisse (1829-1910) bombardează cu proiectile babordul caravelei inamice sub comanda lui Auguste de Belloy (1815-1871), Christophe Colomb et la découverte du Nouveau Monde, compositions et gravures par Léopold Flameng (1889). Bombardele sunt direcţionate spre pagina 76, în care frumoasa Moya este numită ducesă („duchesse“), ceea ce este în măsură să stârnească răspunsul caravelei comandate de Henry Harrisse, care răspunde cu o bine ţintită salvă de bombarde, sau balimeze cum le spun cronicarii valahi, din pagina 389 prin care vesteşte inamicul că, departe de a fi ducesă, seniorita Moya se cheamă Beatriz de Bobadilla, marchiză de Moya, prietenă apropiată de Isabelle, regina. Că sub influenţa acesteia s-a împlinit cea dintâi expediţie care a descoperit Americile. A ei şi a altora, cum ar fi Juan Cabrero, întâiul şambelan regal, Alonso de Quintanilla, vistiernicul coroanei, cardinalul de Mendoza, socotit al treilea rege al Spaniei, Hernando de Talavera, prelatul cel mai respectat din tot regatul, apoi Alessandro Geraldini, episcop şi preceptor al odraslelor domneşti, vestitul conte de Tendilla. Seria de rafale de bombarde către caravela lui Auguste de Belloy este susţinută de o altă caravelă ivită din strâmtoarea Bab‑el‑Mandeb, direct din luptele navale din Marea Roşie, numele corabiei, aşa cum poate fi descifrat pe copastie – De Orbo Novo – stă sub comanda timonierului Pedro Mártir, ştiut şi cu porecla Pedro Mártir de Anglería.“
„Experimentul în literatură este (şi acesta) o formă de libertate pe măsura noilor cenzuri ale marketingului, ale vânzărilor, ale audienţei. Altă lume, alte cenzuri!“, spuneaţi într-un interviu recent. Vă consideraţi un om liber, inclusiv în literatura dumneavoastră?
Sunt liber şi-mi place aşa. Experimentul este o formă de libertate şi este ca sarea în bucate. Mai este şi o eliberare din grijile succesului şi ale publicului. Ca să mă exprim academic, „îţi bagi picioarele în calcule de marketing şi de rating“ şi scrii liber. Cum te taie capul, chiar dacă poţi ajunge să te citeşti singur. Altfel, asta poate fi – nu-i aşa? –suprema formă de neatârnare.