Scriitorii Dumitru Crudu şi Cătălin Mihuleac se vor întâlni astăzi, de la ora 11.00, cu elevii Colegiului Naţional „Mihai Eminescu“. Vineri, 3 octombrie, de la ora 14.00, Georgi Gospodinov, Dumitru Crudu şi Matei Florian le dau întâlnire cititorilor la Casa FILIT.
Într-un interviu din 1999, la Brașov, îi spuneați lui Mihai Vakulovski „poeziile mele de până acum au fost ale unui om ratat, ale unui hoit care ținea un buchet de flori în mînă“ și „scriu poezii ca și cum m-aș arunca pe fereastră“. Între timp ați trecut la teatru și apoi la proză. Proza cum o scrieți?
Mulțumită priceperii și inspirației prietenului meu Mihai Vakulovski, cam toate interviurile pe care mi le-a luat ar putea fi citite și ca niște poeme. Întrebările sale ingenioase și incitante totodată m-au făcut să-i răspund prin niște mici poeme în proză. Citatele selectate de dumneavoastră din aceste dialoguri demonstrează foarte bine acest lucru. Ele, la fel, sunt niște compoziții lirice de dimensiuni reduse. De aia, și țin eu atât de mult la aceste ping-ponguri conversaționale cu Mihai, pentru că, oricând, dar oricând, aș putea decupa din ele diverse fragmente ca să le includ în viitoarele mele cărți de poezie. Asta nu înseamnă că mă eschivam de la răspuns sau încercam să le pun bărbi cititorilor. Pur și simplu încercam să vorbesc despre poezie cu ajutorul poeziei. Interpretând însă critic poeziile me -le din interviuri, vroiam să spun că a scrie la modul angajat poezie e o întreprindere foarte dificilă, foarte curajoasă și foarte riscantă, pentru că poezia stă integral sub semnul intensității. Foarte mulți poeți, poate și din cauza asta, în timp scriu din ce în ce mai rar poezie sau trec la alte genuri. Nu prea cunosc poeți care să scrie poezie pe scară rulantă. Poezia se scrie foarte rar și foarte greu, din cauza uriașului efort existențial și consum psihic și nervos pe care trebuie să-l depui. Nu poți să trăiești intens zi de zi. Or, poezia anume asta și presupune, un regim absolut de intensitate. Poți să scrii poezie minimalistă, fracturistă sau neorealistă, oricum, datele problemei nu se schimbă. Când am trecut la proză și teatru, am reînceput din nou să zâmbesc și să mă uit cu mai mult optimism în viitor.
Tot atunci spuneați că vreți să scrieți „altfel decât până acum, o poezie nouă“. Ați reușit între timp?
Nu cred să existe vreun poet tânăr din România sau de aiurea care să nu vrea să scrie altfel. Am încercat să scriu altfel într-un volum scos de Marin Mincu prin 1994 și într-un volum publicat de Ţone prin 2004. Altfel, adică foarte personal. Altfel, adică în maniera mea. Punând foarte mult accent pe reacțiile mele nemijlocite. Fiind foarte atent la tot ce rămâne în psihicul meu după ce lucrurile se întâmplă sau trec. Ascultând încordat sau ironic ecourile pe care le lăsau oamenii, întâmplările sau situațiile în sufletul meu. Altfel, adică mutând accentul de pe o poezie a cotidianului pe o poezie a reacțiilor pe care le produce acel cotidian în individ. Altfel, adică o poezie aproape că autistă. Nu știu dacă am reușit. Încă nu-mi pot da seama.
Sunteți de părere că e foarte important pentru un scriitor și opera sa felul în care trăiește, cum trece din cotidian la masa de scris și ce ritualuri are. Dumneavoastră cum trăiți și ce ritualuri aveți?
Da, e foarte important. Nu însă atunci când scrii poezie. Poezia o poți scrie oriunde și oricând, chiar și la cursuri, la universitate, sau într-o crâșmă. Nu însă și proza. Toate romanele mele le-am scris dimineața foarte devreme, după o oră sau două de alergat prin parc și de exerciții de gimnastică în cameră. Leoarcă de transpirație, gâfâind, cu pulsul crescut, istovit de atâta efort fizic, așa mi-am scris eu toate cărțile mele de proză. Îmi reveneam din oboseală pe parcursul scrisului. După ce puneam ultimul punct mergeam să fac o baie și plecam în oraș.
Privind acum înapoi, considerați că a funcționat „Manifestul fracturismului“? Ați reușit să vă separați, în mentalul colectiv, de optzeciști și nouăzeciști?
Eu cred că da. Acum suntem luați separat și suntem văzuți ca un grup distinct. Dar nu numai datorită manifestului, ci și a cărților pe care le-am scos între timp. Marea bătălie însă abia urmează. Pentru că numai prin cărțile noastre ne vom putea demonstra dacă pretențiile noastre sunt legitime sau nu.
Scriați anul trecut în „Timpul“ despre absența unor scriitori importanți, precum Vladimir Beșleagă și Paul Goma, din manualele școlare din Republica Moldova. De ce credeți că, deși timpurile s-au mai schimbat din anii ’90 și până acum, aceștia încă nu și-au găsit locul în manuale?
Singura explicație pe care eu am găsit-o e că o mare parte dintre alcătuitorii de manuale s-au format în cealaltă epocă, și au alte gusturi estetice. Am văzut în manuscris și manuale de alt timp, în care au încăput și cuceririle literare de azi sau cele trecut cu vederea ieri, dar acestea au picat concursurile de editare. Vorbind despre manuale însă, ar trebui să vorbim și despre istoriile literare. Oare cât de cuprinzătoare și de curajoase sunt acestea? Dar oare nu istoriile literare ar trebui să fie un model și pentru manualele școlare?
Sunteți de părere că mai mulți scriitori ar trebui să se implice în viața socială și politică din țara în care trăiesc, prin comentarii și atitudine? Credeți că au aceștia puterea să schimbe mentalități?
Da, cred că scriitorii ar trebui să-și facă auzită părerea și să nu se ducă să joace tenis de câmp sau de masă în timp ce oamenii protestează în stradă. Nu sunt contra tenisului. Și eu joc tenis. Dar nu în timp ce oamenii ies la mitinguri în piață. Ci după sau până.
Interviu realizat de Ioan Stoleru