Dumitru Ţepeneag le dă întâlnire cititorilor astăzi, de la ora 14.00, la Casa FILIT, la evenimentul „Scriitori în centru“, la care vor mai lua parte Radu Aldulescu şi Marius Daniel Popescu. Vineri, 3 octombrie, de la ora 11.00, Dumitru Ţepeneag şi Alexandru Vlad se vor întâlni cu elevii Colegiului Naţional „Emil Racoviţă“.
Dacă despre literatura franceză spuneaţi acum câţiva ani că este într-un declin însoţit de un nombrilism înduioşător, cea românească nu a reuşit să se impună mai mult pentru că e caracterizată de individualităţi, nu se prezintă cu o falangă întreagă de scriitori. Cum mai vedeţi acum situaţia literaturii româneşti în Occident?
Declinul literaturii franceze e relativ. Putem vorbi de declin, dacă îi comparăm pe scriitorii actuali cu cei dinainte. Declinul literaturii italiene a început mai de mult. Poate că putem vorbi de declinul literaturii în general! Nu putem compara literatura română cu cea franceză, engleză (americană), germană, spaniolă, italiană sau chiar rusă (chiar dacă a suferit rigorile stalinismului). Literatura română nu face parte din aceeaşi categorie cu cele de mai sus. E o literatură tânără. E mai recentă chiar şi decât literatura poloneză sau maghiară. În ultimii cincizeci de ani (de fapt, încă din 1941) s-a dezvoltat în condiţii politice dificile. N-a participat la concertul literar european. Chiar şi între cele două războaie, când scriitorii români şi cărţile lor puteau circula nestingheriţi în lume, nu s-au făcut eforturile necesare. Înşişi scriitorii noştri – mai ales poeţii care erau la un nivel european – nu păreau interesaţi să fie traduşi. Pe vremea lui Ceauşescu nu mai puteau ajunge la editorii occidentali. Sau nu aveau curaj! Unii au refuzat pur şi simplu să publice în „Cahiers de l’Est“, revista pe care am lansat‑o în anii ’70.
După 1989, în primii ani, s-au plimbat prin lume mai mult scriitorii decât operele lor. Era o debandadă totală! Fiecare încerca să se publice numai pe el şi vorbea cu dispreţ despre ceilalţi. Sau nu-i pomenea în ruptul capului. Abia de vreo zece ani încoace ICR-ul s-a organizat cum trebuie, a avut un buget şi a lansat şi o revistă („Seine et Danube“) Zece ani e puţin. E nevoie de răbdare şi perseverenţă. Şi încă ceva: nu trebuie să decidem noi în locul editorilor occidentali! Ţin minte că, acum câţiva ani, editorul meu american a mers în România să discute cu ICR-ul despre publicarea câtorva scriitori români. Conducerea ICR‑ului i-a pus în faţă o listă de scriitori. Ori toţi, ori niciunul! Erau acolo şi poeţi, şi critici – care, pe bună dreptate, nu-l interesau. Editorul ar fi vrut mai degrabă romancieri. Aşa că s-a enervat şi n-a publicat pe nimeni.
În continuare vi se pare că românii scriu complicat, prea „în limbă“?
În general, da, aşa cred. Şi nu numai Sadoveanu, Creangă sau Hogaş. Bineînţeles, Sadoveanu sună bine… Numai că la traducere farmecul ăsta se pierde. Ar mai fi o şansă dacă traducerea ar fi făcută de un bun scriitor, care preţuieşte efectele limbii. Din păcate, în Franţa se întâmplă rar ca traducerile să fie făcute de scriitori. Iar scriitori „în limbă“ au şi ei destui.
Într-un interviu în 2009 spuneaţi că poezia românească este cea mai bună din Est. Puteţi explica?
Nu pot să explic, pot doar să afirm cu aplombul unui vechi traducător de poezie: am publicat în cărţi şi reviste cam douăzeci de poeţi români. Cunosc destul de bine şi poezia ţărilor vecine, pentru că am publicat-o în diversele reviste pe care le-am condus în Franţa. Nu cred să mă înşel, deşi, bineînţeles, poezia în limba maternă sună altfel decât în traducere.
A contribuit faptul că aţi introdus onirismul în literatura românească la retragerea cetăţeniei, în 1975?
Nu e uşor de răspuns. „Grupul oniric“ a debutat într-o perioadă de mare destindere. Realismul socialist era deja pe ducă… Teoretizarea onirismului „estetic“ a enervat cel mai tare. Nu literatura. Şi dacă m-aş fi oprit aici, dacă la insistenţele mele grupul oniric nu l-ar fi luat sub oblăduirea sa pe Paul Goma – scriitor disident, dar care nu avea nimic de-a face cu estetica onirică… Dimov, mai prudent, îmi reproşa tot timpul intervenţiile mele împotriva regimului. Îmi reproşa, dar până la urmă mi se alătura. De cum am ajuns la Paris, în 1970, am acceptat un interviu la „Europa liberă“ cu Monica Lovinescu. Am scris un articol despre Goma în „Le Monde“, care a fost reluat şi de „New York Times“. Adevărul e că pe occidentali îi interesa mai mult disidenţa din România decât curentul literar oniric. Mai ales în anii aceia de „război rece“. Când Dimov a venit la Paris, l-am tras după mine la „Europa liberă“. După aceea m-am întors în ţară. De trei ori am plecat şi m-am întors! Regimul voia să scape de mine, să mă declare „fugar“, nu să mă închidă. (Nu ştiu să explic!…) Aşa că, în 1975, prin decret prezidenţial, mi s-a retras cetăţenia română. Am trăit câţiva ani la Paris cu un paşaport de apatrid.
„Sinucigaşi beţivi“, aşa vă descriaţi alături de Leonid Dimov în momentele în care stăteaţi atârnaţi de balcon, la etajul 7. Vă ajutau nebuniile de genul acesta să faceţi faţă mai uşor vremurilor?
Nu eram numai noi beţivi. Pe vremea lui Ceauşescu se bea pe rupte! E drept că şi sinucigaşi, şi beţivi nu erau foarte mulţi. Cred că se poate spune acelaşi lucru şi despre Mazilescu. Pe urmă, să nu uităm că unii chiar s-au sinucis. Noi eram mai mult acrobaţi decât sinucigaşi. Când am ajuns în Franţa am băut din ce în ce mai puţin. Iar sinuciderea a devenit o idee abstractă. Acum mă gândesc la ea de frica naufragiului care e bătrâneţea. Rămas în România, Dimov a continuat să bea. Dar nu s-a mai atârnat de balcon. Se pare chiar că a devenit din ce în ce mai prudent şi pe plan politic.
Aţi spus că nu sunteţi un om făcut pentru funcţii, iar că scriitorii trebuie să rămână liberi, în adevăratul înţeles al cuvântului. Vi se pare că scriitorii care fug după funcţii sau care-şi fac culcuşul în diferite fotolii sunt mai puţin credibili?
În timpul lui Ceauşescu era aproape imposibil să rămâi un adevărat scriitor şi să ocupi în acelaşi timp o funcţie importantă. Iau un singur exemplu: cât a fost membru în CC şi redactor‑şef la „România literară“, Nicolae Breban n-a mai scris. Sau, oricum, n-a publicat. Abia după ce şi-a dat demisia – o decizie, pe vremea aceea, plină de riscuri – a reînceput să scrie.
În vremea de acum, a capitalismului de cumetrie, contează foarte mult şi caracterul omului din spatele scriitorului. Varujan Vosganian a fost ministru şi totuşi a găsit timpul şi forţa să scrie un roman foarte bun. Dar nu se poate spune că a făcut o carieră de scriitor. Cu o floare… Dacă scriitorii îşi fac doar culcuşul în diferite fotolii e altceva. Asta se cheamă o sinecură. Nu e grav…
Ioan Stoleru