Emilian Galaicu Păun le dă întâlnire cititorilor astăzi, de la ora 16.00, la Casa „Dosoftei“, iar sâmbătă, 4 octombrie, de la ora 22.30, la „Noaptea Albă a Poeziei“ – NAP 2.
Cartier, editura al cărui redactor-şef sunteţi, este pentru lumea literară şi publicul din România cea mai cunoscută casă editorială din Republică Moldova. Care a fost reţeta obţinerii acestei notorietăţi în România?
De la bun început ne-am propus să NU fim „doar“ o editură din RM – fie şi „cea mai cunoscută“ (şi distinsă cu Premiul de Excelenţă la Târgul de Carte Gaudeamus, în 2012) –, ci şi o prezenţă activă pe piaţa românească de carte: chiar primul titlu scos (Lunaticul nopţii scitice, de Nicolae Popa, în îndepărtatul 1995) a fost recompensat nici mai mult, nici mai puţin cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Poezie. Selecţia valorică a stat în capul mesei, astfel că la scurt timp autori importanţi din România – aparţinând generaţiei ’80, dar nu numai – au îmbogăţit şi diversificat portofoliul nostru, de-ar fi să-i numesc doar pe regretaţii Alexandru Muşina, cu Eseu asupra poeziei moderne (1997), şi Gheorghe Crăciun, cu Mecanica fluidului (2003). Între paranteze fie spus, şi Pupa russa fusese propusă nouă, dar se pare că Editura Humanitas s-a dovedit a fi mai cu dare de mână.
Sigur, „detonatorul“ interesului marelui public pentru Cartier l-a constituit Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat (1999), acel „Larousse românesc“ (C. Pruteanu), făcut în parteneriat cu o echipă ieşeană, „vedeta“ noastră absolută în materie de ediţii şi exemplare vândute. Odată cu intrarea în noul mileniu, se cheamă că am ieşit pe piaţa europeană – tetralogia lui Eric Hobsbaum, urmată de O istorie a continentului european de Jean-Michel Gaillard şi Anthony Rowley ne înscriau pe o cu totul altă orbită, ceea ce a dus la impunerea colecţiei Cartier-istoric (Robert Muchembled, Michel Beaud, Michel Winock, Alain Demurger şi, în special, Jaques Le Goff şi Michel Pastoureau sunt nume mari pe plan european şi mondial), una dintre cele mai căutate pe piaţa naţională de carte.
Colaborarea cu Editura Seuil din Paris a îmbogăţit colecţia „Biblioteca deschisă“ (a se vedea seriile de autor Marguerite Duras, Pierre Drieu La Rochelle, Romain Gary şi, în special, Roland Barthes). Parteneriatul cu Editura Gallimard a făcut posibilă publicarea versiunii integrale a Jurnalului lui André Gide, în 4 tomuri a câte 500 pagini fiecare. La fel, traducerea în premieră a Jurnalului inutil de Paul Morand, în două tomuri a câte 900 pagini fiecare (ceea ce ne-a adus renumele de „Cartier Latin de Chişinău“).
Au urmat noi şi noi parteneriate, cu case de editură canadiene, engleze, germane, elveţiene, bulgare, ruse ş.a.m.d., astfel că doar provinciali nu am avut cum să fim! Revenind la literatura naţională, alte două colecţii – „Poesis“, pentru autorii antologici (Cezar Ivănescu, Marin Sorescu, Şerban Foarţă, Ana Blandiana, Emil Brumaru, Mircea Dinescu – ca să citez doar câteva nume), şi „Rotonda“, de literatură contemporană (Claudiu Komartin, Dan Coman, Radu Vancu ş.a.) – au atras atenţia, astfel încât lunar primesc zeci de manuscrise, de pretutindeni unde se scrie româneşte, cu noi şi noi propuneri (hélas!, vremurile nu sunt tocmai propice cărţii, în special celei de poezie).
La toate astea – şi multe altele, trecute aici sub tăcere din lipsă de timp/spaţiu – ar mai trebui să adaug că mai multe titluri Cartier fie au fost traduse deja în limbile de circulaţie, fie sunt pe cale de a fi transpuse în engleză, germană sau franceză. Bref, am ajuns la majorat (în 2013) cu un CV „plin“, iar anul viitor – când „vom schimba prefixul“ – sper să nici nu mai trebuiască să răspund la o astfel de întrebare…
Editura are o filială chiar şi în S.U.A. Care este rolul acesteia?
Există foarte mulţi români şi basarabeni în S.U.A. şi Canada, iar menirea acestei filiale americane e să difuzeze cartea în format electronic, fiindcă de ceva vreme titlurile noastre apar şi în versiunea imprimată, şi în versiunea e-book. Ca să zic aşa, filiala funcţionează pe post de antenă de transmisie, căci „se emite“ în continuare de la Chişinău.
„Tânăra generaţie, cel puţin în viziunea mea, este una a ecranului (de dorit, plat!), care ştie să se bucure de «clipa cea repede»“, declaraţi într-un interviu de acum cinci ani. Cum pot fi aduşi tinerii spre carte? Cum s-au schimbat lucrurile în aceşti cinci ani?
Chiar graţie ecranului plat, printre altele! Dar nu numai, se-nţelege. Bunăoară, în ultimii cinci-şase ani, lansările de carte de la Librăria din Centru din Chişinău (o librărie de 160 m2!) au format un public cititor stabil, tot mai tânăr pe zi ce trece. „Serile de Poezie“, cu Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Emil Brumaru, Ion Mureşan, Matei Vişniec, Mircea Dinescu ş.a. au jucat şi ele un rol important. La fel, „Noaptea Cărţilor Deschise“, la a III-a ediţie în anul acesta, a atras numeroşi participanţi. Acum mă bate gândul să organizez un Festival de Poezie „Eugen Cioclea“, pentru a relansa colecţia „Rotonda“. Ideea este să fii la zi, să nu încremeneşti în proiect, să prinzi „clipa cea repede“…
„Am câteva cuvinte pe care le-am exclus din vocabularul meu de foarte mult timp: primul este «talent», al doilea – «inspiraţie»“, afirmaţi tot atunci. De ce le-aţi eliminat? V-aţi răzgândit între timp?
Probabil că a existat mereu prea multă transpiraţie, pentru a mai lăsa loc de inspiraţie (glumesc!); cât despre talent – am cunoscut câteva genii (de moment, mă grăbesc să adaug, căci „asta“ nu are cum să ţină – mă gândesc în primul rând la Eugen Cioclea, din anii 1987-1988), nu mă număr printre ele, departe de mine aşa ceva!… Dintotdeauna mi-am construit cărţile cu răbdare de ceasornicar elveţian, chiar şi după publicare. Adeseori am „reglat“ din mers mecanismul, odată cu ediţia a II-a sau a III-a (cele câteva antologii de autor – Gestuar, 2002; Yin Time. Neantologie, 2004; a-z.best, 2012 – mi-au permis acest lux).
Cazul cel mai recent, al romanului Ţesut viu. 10 x 10 (Cartier, 2011), e cât se poate de simptomatic: după ce am scris efectiv la carte vreme de 14 ani (între 1997 şi 2011), am simţit nevoia să revăd textul cap-coadă în toamna-iarna 2013-2014, ceea ce a dat o ediţie a II-a revăzută şi remake-tată (Cartier, 2014). În acest sens, subscriu întru totul părerii lui Mario Vargas Llosa (à propos de Doamna Bovary a lui Flaubert): „Pur şi simplu, această nevoie de perfecţiune constă în faptul că o carte se publică la un moment dat, dar lucrul la ea nu se sfârşeşte niciodată. Niciodată atât timp cât autorul trăieşte“. (Şi chiar după moartea autorului, adaug între paranteze – asta după ce am îngrijit ediţia postumă a lui Eugen Cioclea, Antologic, Cartier, 2014).
Ce aşteptaţi să găsiţi la FILIT şi, mai ales, ce credeţi că vă va oferi acest festival?
Scriitori şi literatură de calitate, ce altceva?! Legarea unor noi prietenii literare, dar şi consolidarea celor vechi. Iar cu puţin noroc, şi… o cititoare cu ochi frumoşi, adumbriţi de atâtea lecturi.
Răzvan Chiruță