Gabriel Chifu şi Daniel Vighi se întâlnesc astăzi, de la ora 11.00, cu elevii Liceului Teoretic „Miron Costin“. Tot astăzi, de la ora 18.00, Gabriel Chifu va participa, alături de Jens Christian Grøndahl şi Alexandru Vlad, la evenimentul „Scriitori în centru“, care are loc la Casa FILIT.
Aţi absolvit Facultatea de Electrotehnică, Secţia Automatizări şi Calculatoare din Craiova. Cum aţi ajuns să scrieţi literatură?
Photo credit: dosto
Este întrebarea standard care mi se pune de către orice persoană care vede prima oară fişa mea bio-bibliografică. Acest amănunt biografic, faptul că am absolvit o facultate dificilă intelectual, dar atât de îndepărtată de profilul comun al unui literat, contrariază pe cei care, necunoscându‑mă, cred că am făcut pasul de la Automatizări şi Calculatoare spre scrisul literar. De fapt, ordinea în care s-au petrecut lucrurile e inversă: la început a fost scrisul şi abia după aceea m-am îndreptat spre această facultate. Înclinaţia mea literară s-a manifestat foarte devreme, încă din liceu am publicat poezii, scriam şi piese de teatru, şi proză, şi eseuri şi eram convins că viaţa mea nu se poate desfăşura în afara literaturii. Aveam însă şi o anumită înzestrare pentru matematică, am urmat o clasă specială de matematică, unde erau selecţionaţi elevi cu note mari la două materii (matematică, fizică) şi, cu o naivitate pe care o pun pe seama vârstei, am crezut că mi-e la îndemână să păşesc în acelaşi timp pe două căi atât de diferite. Acum pot spune că n-a fost deloc uşor, dimpotrivă. De altfel, foarte repede am şi ales: scrisul a rămas definitiva mea opţiune.
Aţi debutat cu poezie, aţi scris apoi alte zece cărţi de poezie şi opt de proză. Care gen credeţi că vă reprezintă cel mai bine şi cât de uşor sau greu treceţi de la poezie la proză şi invers?
Tocmai vă vorbeam despre o anumită tentaţie a mea, aceea de a avea preocupări intelectuale foarte diferite, mânat de speranţa că în acest fel voi obţine o integralitate personală. Adeseori am pornit în direcţii opuse cu încredinţarea că divergenţa e numai aparentă, iar în final voi ajunge în acelaşi punct, adică voi ajunge să mă întâlnesc cu mine însumi, voi ajunge, în fond, la imaginea mea adevărată, completă, de profunzime. Ei bine, să scriu şi proză, şi poezie face parte din această încercare a mea sistematică, asumată, de a merge simultan pe mai multe drumuri. Pentru mine, cele două teritorii literare sunt complementare. Numai practicându-le pe amândouă mă simt întreg. Iar trecerea de la unul la altul nu e nici uşoară, nici grea, e firească, fiindcă mă odihnesc de poezie prin proză şi de proză prin poezie, mă pregătesc, mă încarc de energie pentru una prin cealaltă. Habar n-am care dintre cele două genuri mă reprezintă mai bine. Eu mă străduiesc să-i respect fiecăruia regulile, specificitatea, dar, totodată, caut şi să le schimb întrucâtva, aducând în proză un aer proaspăt venit din viziunea poetică şi dând poeziei o anumită geometrie care la origine aparţine prozei. Şi mă străduiesc, desigur, să scriu cât mai bine proză şi cât mai bine poezie, desăvârşit dacă s-ar putea. Previzibil, niciodată nu izbutesc cum aş vrea. Tot ce scriu mă nemulţumeşte şi mereu o iau de la capăt.
Sunteţi vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. Care sunt, în opinia dumneavoastră, cele mai mari dificultăţi cu care se confruntă scriitorii români în această perioadă complicată prin care trece societatea românească?
Principala dificultate provine din lipsa banilor. Subfinanţarea cronică a culturii scrise influenţează negativ literatura vie în întregul ei, dar şi condiţia fiecărui scriitor în parte. Pe lanţul cărţii, autorul (care, în mod logic, ar trebui să deţină rolul principal – şi chiar îl deţine într-un anume fel, căci în jurul lui se joacă totul, el fiind creatorul, el fiind cel care a scris cartea!) reprezintă o verigă cu totul nesemnificativă, dacă măsurăm în procentele care-i revin din vânzări: în prim-plan se află, tiranic, difuzorul de carte. Aproape că nu există autor care să trăiască din meseria aceasta de scriitor – nici măcar autorii de succes, categorie foarte rară. O altă dificultate ţine, ca să zic aşa, de contextul istoric şi tehnologic: literatura îşi schimbă suportul, cartea în format clasic pe hârtie pierde teren în mod vertiginos, cititorii îşi culeg informaţia, ca şi porţia de „hrană” culturală prin lectură, de pe laptop, tabletă, televizor, din mediul virtual. Sunt mutaţii importante care schimbă şi ele statutul scriitorului aşa cum îl cunoaştem din secolul trecut.
Cât despre Uniunea Scriitorilor, pe care o pomeneaţi, ea este o organizaţie non-guvernamentală care nu are asigurate sursele de finanţare pentru programele sale, ci trebuie să le caute şi, eventual, să le găsească, numai aşa poate exista. Cert este că, actualmente, principala sursă de venit, Casa Vernescu, este blocată de câţiva ani, după două falimente succesive ale partenerilor noştri de acolo, iar urmările sunt grave pentru funcţionarea instituţiei şi a programelor sale – între care proiectul cel mai important, cu desfăşurare permanentă, îl constituie editarea celor nouă reviste literare ale Uniunii, instituţii de cultură prestigioase, unele centenare şi cu merite considerabile în configurarea literaturii române. Ne străduim să ajungem la o soluţie: una coerentă, de durată, care să aducă o funcţionare normală, fără şocuri şi improvizaţii.
Există un întreg curent care spune că acum nu se mai citeşte ca pe vremuri. Cum percepeţi dumneavoastră această afirmaţie?
Impresia mea este că producţia totală de carte (carte care se vinde şi, e de presupus, carte care se şi citeşte!) rămâne constantă, astăzi ca şi altădată. Diferenţa ar fi că înainte erau mai puţine titluri cu tiraje mai mari, iar acum apar mai multe titluri, însă tirajele lor sunt mai mici. Dar poate că mă înşel. Cei mai în măsură să ne lămurească sunt editorii, ei dispun de cifre precise, ei au statisticile în stare să ne ofere un tablou complet. Oricum, dacă n-am certitudinea că se citeşte mult sau puţin, pot depune mărturie că de scris se scrie enorm de mult: o afirm folosindu-mă experienţa mea ca redactor al unui săptămânal de literatură, „România literară“: credeţi-mă, toţi redactorii suntem supuşi la un asalt teribil din partea prea numeroşilor autori care scriu şi vor să publice, avem de ţinut piept unei adevărate avalanşe de manuscrise. Şi mai cu seamă poeţii scriu cu o poftă nebună: cu cât se citeşte mai puţină poezie, cu atât autorii de versuri sunt mai mulţi şi mai avizi de glorie.
E prima dumneavoastră participare la Festivalul de Literatură şi Traducere de la Iaşi. Ce aşteptaţi să găsiţi la FILIT şi, mai ales, ce credeţi că vă va oferi acest festival?
Nu e de mirare că e prima mea participare, având în vedere că festivalul însuşi se află abia la a doua ediţie. Şi apoi, formatul festivalului bănuiesc că prevede – aşa ar fi firesc – invitarea la fiecare nouă ediţie a altor scriitori români. Oricum, prima ediţie a avut un răsunet formidabil în mediile literare. Reuşita acestei manifestări stă într-o fericită conjugare a două elemente principale: pe de o parte, autorităţile locale, respectiv Consiliul Judeţean prin domnul Adomniţei, care au înţeles că investiţia în cultura de performanţă e câştigătoare pe termen lung şi, pe de altă parte, existenţa unui grup de scriitori valoroşi la Iaşi: Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici şi colaboratorii lor, grupaţi în jurul Editurii Polirom, care au capacitatea să creeze un eveniment literar de nivel european. Astfel, Iaşul, dintr-un important oraş românesc de provincie, devine capitală. Poate – de ce nu? – chiar capitală culturală europeană, la propriu. În fine, sper ca acest festival să fie un prilej de reunire, de apropiere, iar nu de separare pentru scriitorii Iaşului, un eveniment unde toţi să se regăsească. Convingerea mea e că toţi îşi au locul şi, prin prezenţa lor laolaltă, au de câştigat toţi şi fiecare în parte. Bineînţeles, respectând criteriul valorii.
Răzvan Chiruță