Sâmbătă, 26 octombrie, scriitorii din centru au fost Aris Fioretos, Gabriela Adameşteanu şi Varujan Vosganian. Dacă la prima vedere scrierile lor păreau eterogene, lui Dan Shafran, moderatorul serii, nu i-a fost dificil să închege o discuţie coerentă, bazată pe ceea ce ar putea fi văzută drept tematica marginalizării în biografie şi/sau ficţiune.
După o prezentare punctuală a invitaţilor, Dan Shafran, directorul Institutului Cultural de la Stockholm, i-a rugat pe cei trei scriitori să îşi aleagă câte un pasaj reprezentativ din propriile cărţi, pe care să îl citească publicului. Gabriela Adameşteanu a ţinut mai întâi, cu modestie, să tempereze recomandările prea entuziaste la adresa ei, spunând, printre altele, că nominalizarea la Premiul Goncourt pe care a primit-o nu înseamnă mai mult decât „o mişcare bună de marketing a francezilor pentru a-şi susţine literatura în străinătate”. A explicat că această distincţie are mai degrabă caracter orientativ şi local, fiind oferită de către un juriu de studenţi români, în cazul ei. După aceasta, a început lectura romanului său din 2010,Provizorat.
La rândul său, Aris Fioretos a strecurat o autoironie în descrierea pe care i-a făcut-o moderatorul, spunând despre sine că este „o corupţie genetică” – cu un tată grec şi o mamă austrică, a crescut totuşi în Suedia. Rămâne însă „străin aici, străin în depărtare, străin până şi-n paradis”, după cum o arată cărţile pe care le-a scris. România nu îi este străină. Îi ştie amănunţit pe Emil Cioran, Paul Celan şi Herta Müller şi a fost laureat al Premiului Marin Sorescu. A citit din ediţia proaspăt tradusă în germană a romanului Ultimul grec.
Varujan Vosganian a propus publicului, mai întâi, câteva pagini din Cartea şoaptelor, într-o a doua sesiune de lectură venind cu alternativa volumului lansat în urmă cu câteva zile, Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri. Scriitor de origine armeană, acesta a spus că, în viziunea sa, „memoria nu este o parte a trecutului, ci a prezentului”, arătând că este esenţial ca literatura lui să echilibreze ororile istorice şi să acţioneze ca un soi de compensare morală.
Dan Shafran a prins atunci filonul discuţiei şi a reliefat un aspect care aduce împreună operele tuturor celor trei scriitori, şi anume faptul că fiecare prezintă propria viziune asupra istoriei folosindu-se de nuanţele pe care individul singur le poate exprima. Altfel zis, toţi trei preferă să prezinte grandiosul într-o variantă mai puţin stridentă, dar mai degrabă umană, probată de personaje fireşti, recognoscibile. „Trecutul la nivel colectiv se vede altfel”, completează Gabriela Adameşteanu, sugerând că această raportare implică o anumită detaşare care denaturează drama umană.
Încercând să propună o soluţie pentru acest haos intrinsec, provocat de dezrădăcinare, Aris Fioretos a spus: „Trebuie să te reinventezi ca să fii compatibil cu noua cultură”, adăugând că puţină distanţare te aduce, paradoxal, mai aproape de substratul lucrurilor. Impresionat de predispoziţia Gabrielei Adameşteanu de a se oferi publicului într-o manieră cât se poate de personală, a povestit cum la vârsta de şase ani a fugit de acasă, luând cu el pâine, apă şi hârtie igienică. Acela a fost primul moment când şi-a conştientizat singurătatea. De aici şi până la o intrigantă reinterpretare a complexului oedipian nu a fost cale lungă: Aris Fioretos a explicat că un asemenea comportament nu ar fi rezonabil, ci inutil prin sine însuşi, mitul fiului care îşi ucide tatăl pentru a se căsători cu mama sa negarantând o prelungire a vieţii, dar încurajând repetabilitatea gestului criminal fără urmare.
Varujan Vosganian: „E important să naşti ceva care să rămână dincolo de moarte”
Revenind în perimetrul iniţial al discuţiei, şi anume cel privitor la identitate şi marginalizare, Varujan Vosganian a vorbit despre compatibilitatea sa de armean cu cea de român: „Ca mod de a explica lumea, sunt român, în timp ce limba armeană este cea în care nu am nevoie de interlocutor”, a continuat autorul. Cu toate acestea, a considerat important să sublinieze că romanul Cartea şoaptelor nu este autobiografic.
Și Gabriela Adameşteanu a precizat acelaşi lucru: „Eu am încercat să conving de mai multe ori că nu sunt personajele mele. Am o biografie separată”. Nu întâmplător a atins acest subiect destul de sensibil. În cazul femeilor-scriitoare, a continuat ea, există reacţii acide când vine vorba de anumite tehnici considerate a fi tabu: „Criticii se uită să nu introduci sentimentalisme, să nu te confunzi prea mult cu personajele”. Ca să înlăture orice suspiciune, Gabriela Adameşteanu a mărturisit că a fost un copil fericit, iar aceasta nu doar din punct de vedere cultural, aşa că asocierile cu personajele ei cad în derizoriu.
Cu toate acestea, autoarea nu poate nega funcţia curativă a unei cărţi. A povestit că a scrisDăruieşte-ţi zi de vacanţă într-un context nefericit, pe care a reuşit să îl depăşească prin ficţiune. Acesta a fost, de altfel, răspunsul pe care i l-a oferit lui Dan Shafran, care i-a întrebat pe invitaţi cât de important a fost pentru ei să scrie aceste cărţi care, deşi ilustrează subiecte dramatice, rămân detaşate, calde, dar şi ironice.
Varujan Vosganian a afirmat că „e important să naşti ceva care să rămână dincolo de moarte”, adăugând că scrierea unei cărţi echivalează cu o împrospătare a fiinţei, cu detaşarea de complexul morţii. A atras însă atenţia că tonul literaturii trebuie cumpănit foarte bine, întrucât dacă se întâmplă ca o scriere să îndemne la ură, aceasta se devalorizează.
Aris Fioretos a mărturisit însă că modul lui de a vedea lucrurile permite anumite concesii: „Ura poate fi un motiv de a scrie, iar cartea – un mod de a administra această stare”.