„Dintotdeauna, m-am simţit nesigură în privinţa limbii“, a declarat scriitoarea Herta Muller, cea care a primit în 2009 Premiul Nobel pentru literatură, la conferinţa de presă organizată ieri, cu ocazia participării sale la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT).
„Cât am fost copil, am învăţat numai dialectul în satul meu şvăbesc. După aceea, la grădiniţă şi şcoală a trebuit să învăţ germana literară, care se diferenţiază destul de mult de dialect. Şi întotdeauna am făcut greşeli. După aceea, a venit limba română, dar în satul acela erau români doar poliţistul şi medicul, iar eu nu voiam să am de a face cu ei“, a povestit autoarea. Când a plecat la liceu, nu ştia limba română deloc. „Aşa că a trebuit să o învăţ şi am învăţat-o pe stradă şi în viaţa de zi cu zi. Deja începusem să citesc în germană cărţi şi, învăţând româna aşa târziu, mi-am dat seama de diferenţele de senzualitate, metaforică, de superstiţii, de toate domeniile în care este un limbaj poetic dintre cele două limbi. În germană nu poţi să blestemi aşa fain ca în română, deoarece nu ai vocabular“, a menţionat, glumind în acelaşi timp, Herta Muller.
Prin urmare, a afirmat scriitoarea germană de origine română, i s-a părut că cele două limbi i-au fost dintotdeauna oarecum străine. „Mi s-au părut împrumutate, că nu îmi aparţin cu nimic. Mi se dă un împrumut, eu trebuie să mă folosesc de el, dar nu îmi aparţine. Iar această senzaţie s-a păstrat şi în ziua de azi. Mai ales că sunt diferenţe mari între cele două limbi, germana şi româna, luna e la feminin în română, iar în germană este la masculin. Deci, toate poveştile, toate basmele au o cu totul altă semnificaţie. Ai de a face cu un bărbat în germană, când în română e o femeie. Şi sunt zeci de exemple de acest fel“, a mărturisit Herta Muller.
Întrebată dacă celebritatea a schimbat-o în vreun fel după ce a primit în 2009 Premiul Nobel pentru Literatură, scriitoarea a răspuns că, pentru ea, celebritatea este o chestiune abstractă la care nu se gândeşte. „Cred că aş fi simplu construită dacă m-aş lăsa copleşită de aşa ceva. Sunt lucruri care se întâmplă în afara mea şi se întâmplă ca reacţie la ceea ce am făcut. Deci, oricum, nu eu sunt celebră, dacă e să folosim acest cuvânt, ci lucrurile pe care le-am făcut, cărţile mele. Câteodată sigur că trebuie să suport această idee, de aia sunt aici atâţia oameni aici (la conferinţa de presă – n.r.). Şi asta mi se întâmplă mai des, după ce am luat premiul. Dar eu sunt aceeaşi persoană dintotdeauna şi nu am nici un motiv să mă schimb“, a menţionat Herta Muller.
Mai mult, autoarea a explicat că nici modul de a scrie cărţi nu s-a schimbat: „ Mie nu îmi este tot timpul în minte că am un premiu“. „Nici nu îmi amintesc de aşa ceva. Eu am o viaţă normală. Acasă la mine fac lucrurile pe care le face oricare dintre noi. Dacă scriu, am aceleaşi probleme pe care le aveam şi înainte, îmi dau silinţa să iasă bine şi am acelaşi risc să greşesc sau noroc să reuşesc.“ Herta Muller a adăugat că, de exemplu, prezenţa sa la o conferinţă de presă precum cea care a avut loc ieri la Casa Pogor nu o reprezintă. „Eu fac ce cred că trebuie să fac, eu nu sunt actriţă. Ceea ce fac acum nu are legătură cu meseria mea. Acum joc un rol, nu sunt scriitoare aici“, a precizat Herta Muller.
„Intelectualilor le-a fost mai comod să nu semneze scrisori comune de protest“
Aceasta a afirmat că România rămâne pentru ea o ţară altfel, pe care nici nu o urăşte, dar de care nici nu îi este dor. „Pământul este peste tot la fel. Dacă pun piciorul pe pământ românesc, talpă nu mă manâncă, nici de plăcere, nici de durere“, a răspuns scriitoarea la întrebarea ce simte când „calcă pe pământ românesc“. „ Bineînţeles că România este ţara în care am trăit peste 30 de ani şi are un alt loc în lista ţărilor, nu este una oarecare, pentru că are de-a face cu propria mea biografie. M-am îndepărtat de România pentru că aşa a trebuit să fac. Când am plecat din România, trei ani a mai fost Ceauşescu şi am primit ameninţări cu moartea chiar şi la Berlin. Nu am putut să vin aici, aşa că m-am debarasat şi nici nu am avut ideea să sufăr de dor de casă. Am zis: «Ăştia m-au dat afară şi atunci am trântit şi eu uşa». A fost ceva reciproc.“ Scriitoarea şi-a amintit, de exemplu, că atunci când era interogată de Securitate s-a simţit foarte singură şi abandonată de colegii săi români. „Cea mai mare problemă când te urmăreşte un regim este singurătatea. Fiecare se cacă pe el ca să nu fie văzut cu tine şi să nu intre în vizorul aparatului de represiune. Am fost trădată de mii de ori de nişte oameni foarte normali, de colegi. Dar cumva aparţin de ţara asta. Şi este un proces foarte normal şi foarte raţional. Nu sunt sentimentală, nu urăsc, dar văd lucrurile cum au fost“, a răspuns scriitoarea.
Cu toate acestea, Herta Muller afirmă că nu poate să uite lipsa de reacţie a poporului român, fie el intelectual sau muncitor, faţă de regimul impus de Nicolae Ceauşescu. „Intelectualilor le-a fost mai comod să nu semneze scrisori comune de protest. Şi poate că dacă ar fi existat mai multe astfel de scrisori, semnate de mii de oameni, altfel ar fi arătat lucrurile. Eu mă uit şi la experienţa altor ţări. Nu numai România a fost ţară socialistă cu o dictatură, toate ţările est-europene au fost dictatoriale. Dar mă uit în Polonia, Cehia şi Ungaria. Sunt diferenţe, şi sunt diferenţe de ţinută morală“, a arătat scriitoarea germană.
Aceasta a exemplificat prin faptul că în Polonia nu s-ar fi putut întâmpla ce s-a întâmplat în România, pentru că populaţia nu suporta. Iar acest stil de a face compromisuri e valabil şi astăzi în unele zone. „Dacă ne uităm acum la Rusia, Putin deja a început să fie dictator, este cultul personalităţii şi intrăm într-o chestie pe care o ştim din viaţa noastră de dinainte. Şi populaţia este fericită că şi-a luat peninsula Crimeea. Oamenii nu sunt toţi la fel şi are, probabil, legătură cu motivele culturale, de tradiţie, de mentalitate“, a explicat Herta Muller.
Scriitoarea a ţinut să se înţeleagă că ea nu se consideră mai bună decât restul românilor pentru că s-a ridicat împotriva regimului, dar lipsa de reacţie a celorlalţi a întristat-o. „M-a durut când am văzut că lumea acceptă foarte mult, deşi li s-a furat viaţa.“