Interviu realizat de Răzvan Chiruță
Ați revenit la poezie în 2013, după roman și literatură pentru copii. Care a fost „declanșatorul“ acestei întoarceri? Care gen literar credeți că vi se potrivește cel mai bine, până la urmă?
Să ne imaginăm opera unui autor ca pe un caiet cu zeci de pagini, unele scrise, altele nescrise. Iar fiecare filă este o singură carte, cu harta limpede de pe față și desenul ascuns de pe verso. Pot fi legături între pagini: de nuanță, de textură, poate chiar de formă. De cele mai multe ori, acestea nu se văd…
În ceea ce mă privește, nu mă atrag doar spațiile ample, clar delimitate, ale colii-carte pe care poți ascunde o lume, ci și zonele de legătură. Mă fascinează, de pildă, teritoriile nedefrișate de lângă cotor. Acolo, dacă ai noroc, se mai pot găsi insule miniaturale care încă n-au fost colonizate. Mă preocupă punțile fluide dintre filele-carte, adică locurile pe unde personajele, sau temele, sau pur și simplu obsesiile pot trece nestingherite de sub o copertă spre alta.
De aceea, volumele mele sunt puternic legate subteran, fie că au ales forma prozei sau pe aceea a poeziei. Cărțile pentru copii îmi par petele de culoare, zonele intens picturale ale scrisului meu. Pentru că sunt gratuite, îmi dau senzația de libertate și de vis. Mă mișc prin ele de parcă aș pune la cale focuri de artificii. Acum, când mă aflu pe punctul de a termina una, intitulată Ferbonia, ard de nerăbdare. Viitorii ei cititori, copiii de până în paisprezece ani și adulții care, vorba lui Exupéry, n-au uitat că au fost cândva copii, o vor parcurge mai întâi cu inima și abia apoi cu mintea. Oare poți să-și dorești ceva mai mult ca autor?
Atunci când ajung pe o filă nouă din caietul care până acum s-a lăsat deschis de câteva ori, bănuiesc că nu eu aleg genul literar, ci el mă alege pe mine. Fiindcă poveștile pot fi ale prozei, dar și ale poeziei. Deși felul meu de-a mă înțelege și de a reconstrui interior lumea e unul al mirării continue, deci al poeziei.
Tot anul trecut, cartea dumneavoastră de poezie Autoimun s-a clasat pe locul al treilea în topul vânzărilor Editurii Cartea Românească, la Târgul Gaudeamus. Cum explicați acest fapt „surprinzător“, având în vedere lamentațiile că poezia nu se mai vinde în România?
Ar putea fi vorba, poate, de un cuvânt pe care l-am folosit și-n răspunsul anterior: textură. În ultimii cincisprezece ani, postmodernismul, atât de luxuriant înainte – să ne gândim doar la spectacolele poetice ale opzeciștilor pentru care intertextul, ludicul, umorul, gratuitatea și multe altele erau ingredientele preferate ale literaturii –, s-a surpat cumva în el însuși. De sub reflectoarele unei piețe centrale, s-a retras tot mai spre margine, până când a luat-o pe o fundătură. Fiindcă minimalismul excesiv nu va fi niciodată mai mult decât un loc întunecat și neprimitor. Or, poezia nu merită, cred, o astfel de soartă. Prin urmare, am scris Autoimun și din necesitatea aceasta exterioară. Am încercat să mă depărtez pe cât posibil de gangul unde s-au strâns mulți scriitori de azi. Iar asta fiindcă îmi respect cititorul și știu că el se apropie de o carte de versuri nu ca să fie agresat, ci pentru că are nevoie și de alte voci care să-i vorbească despre el.
„Traducătorii sunt impresarii nerecunoscuți și neplătiți ai culturii noastre“
Două dintre cărțile dumneavoastră au fost traduse în germană și suedeză și, din câte am înțeles, Cerul din burtă urmează să apară în bulgară, iar O pasăre pe sârmă în sârbă. Cât de greu îi mai este unui scriitor român să pătrundă în alte culturi cu cărțile sale? Ce trebuie să facă pentru a-i cuceri și pe cititorii din alte culturi?
Nu am răspunsul pentru partea a doua a întrebării, pentru că, deși mi s-au tradus câteva cărți, în „alte culturi“ nici nu am deschis bine ușa, mă găsesc încă pe prag. Am participat, desigur, la lecturi și la festivaluri internaționale, am dat interviuri în presă – anul trecut, la târgul de carte de la Göteborg, unde România a fost, grație lui Dan Shafran, țară invitată, am avut, zilnic, cel puțin două, trei întâlniri cu jurnaliști culturali –, dar nu mi pot intui cititorii.
Mai important mi se pare să subliniez că nici măcar un text de-al meu nu ar fi trecut în altă limbă fără niște traducători extraordinari care sunt de cele mai multe ori și impresarii – nerecunoscuți și neplătiți – ai culturii noastre. Faptul că Inger Johansson a tradus Cerul din burtă sau că Eva Wemme a mizat pe Nordul mi se pare o șansă și mulțumesc pentru ea. Cum fiecare traducere e un act cultural în sine, cred în necesitatea formării de traducători – așa cum încerca să facă prin programele sale excelente fostul ICR – și în susținerea celor care există.
E prima dumneavoastră participare la Festivalul de Literatură și Traducere de la Iași. Ce așteptați să găsiți la FILIT și, mai ales, ce credeți că vă va oferi acest festival?
Am citit foarte mult despre FILIT și mă bucur că încă de la prima ediție a reușit să devină un punct central pe harta evenimentelor culturale autohtone. Mă interesează lecturile, ca și conferințele sau întâlnirile cu publicul. Bănuiesc că va fi un fel de vârtej în care ghid ne va fi doar harta care ne va duce de la un eveniment la altul. Şi toate vor fi, n am nici o îndoială, provocatoare și relevante.