Să te simţi şi-n pielea ta şi clasic în viaţă e una dintre cele mai teribile misiuni ale unui om deştept. Să-ţi păstrezi umorul şi firescul, atunci când lumea se uită la tine ca la o statuie în carne şi oase şi cărţi, e cumplit de dificil. Ileana Mălăncioiu şi Ştefan Agopian au reuşit să întreţină, cu înţelepciune, o atmosferă relaxată la prima lor întâlnire oficială de la FILIT, în calitate de „scriitori printre liceeni”. S-a întâmplat miercuri la prînz, preţ de aproape două ceasuri, în Sala de Festivităţi a Colegiului Naţional „Costache Negruzzi”.
Natură vie cu liceeni şi Emil Brumaru
Amfiteatrul e atât de plin, încât nici legitimaţiile nu ajută prea mult atunci când îţi cauţi un loc liber. Zici că e 15 septembrie, iar liceenii și profesorii au venit la deschiderea anului școlar. Mai mult, ai sentimentul că sunt prin sală și oameni din alte peisaje. Așa și e: profesori universitari, Emil Brumaru cu șapcă și plete, băieți și fete dintr-a șaptea și a opta. Pe ăștia din urmă îi recunoști cel mai ușor: zgomotoşi ca toţi cei de vârsta lor, încercând să-şi lase, din când în când şi fără succes, copilăria în urmă. Pe ei şi pe Emil Brumaru cu şapcă şi plete.
Linişte, şşşt, linişte, şşşt! O fată de liceu cu vocaţie de bun organizator reuşeşte să-i calmeze pe colegii săi. Dificilă misiune au şi doamna Camelia Gavrilă, directorul Inspectoratului Şcolar Judeţean Iași, şi doamna profesoară Mihaela Doboş. Dificilă, pentru că e greu să vorbeşti, în doar câteva minute, despre viaţa şi opera lui Ştefan Agopian şi a Ilenei Mălăncioiu. Doamna Gavrilă le povesteşte celor aflaţi în sală despre „disidenţa discretă” a celor doi autori, din perioada comunistă. Mă uit înspre băieţii de pe rândul din spate: pentru ei, istoria noastră recentă este – cum e şi normal să fie – la fel de proaspătă ca anii fertili ai Nilului, din timpul celei de-a treia dinastii de faraoni. Cu toate astea, după cum spune şi inspectorul general, suntem cu toţii prezenţi într-un spaţiu unde „educaţia şi cultura trebuie să se întâlnească”. Iar doamna profesor Doboş le reaminteşte elevilor din sală tot despre un rendes-vous: acela al cititorului cu autorul şi cu opera sa.
„Leneşul” mai mult citeşte
Ileana Mălăncioiu respiră eleganţă. Vorbele sale îi fac pe cei mai neastâmpăraţi să se calmeze, iar pe cei uşor plictisiţi să tresară. Le povesteşte celor din sală despre viaţa de scriitor printre scriitori: „Lumea noastră nu este o lume a îngerilor”. E ciudat s-auzi cuvintele astea rostite calm şi-aproape necruţător, de un personaj atât de trecut prin viaţă. O leagă de Ştefan Agopian o prietenie veche. Vorbele nu-s de complezenţă: ascultând-o, n-ai cum să-i pui discursul sub semnul neîncrederii. La fel, nu poţi face lucrul ăsta cu poezia sa. A hotărât să le citească liceenilor câteva poeme alese din toate „vîrstele” şi din toate epocile prin care a trecut. O prezenţă din aulă se întreabă, uşor mirată, cum a reuşit să scrie „cam la fel” în toţi aceşti zeci de ani. Răspunsul e în textele sale: nu a scris conjunctural, nu a scris sub „papucul” epocii, nu a interesat-o poezia „politică”, de exemplu, deşi, recunoaşte, „la un moment dat, începusem să scriu şi poezie politică, pentru că aşa erau vremurile”. Erau acele vremuri, dragi copii născuţi după 1990, pe care voi le suprapuneţi cu vremurile Evului Mediu. Şi aici aveţi dreptate. Uite, şi domnul Agopian s-a gândit la asta!
Da, domnul Agopian, despre care bunul său prieten , regretatul Mircea Nedelciu, glumea că, de-o să trăiască suficient de mult, o să ajungă să creeze universuri de roman în preistorie. Astăzi, Ştefan Agopian vrea să le povestească puştanilor o întâmplare din armată. Dintr-o preistorie mai recentă. Una cu succes garantat la public. Un blockbuster scris în limbaj „colorat”, parcă o aud pe una dintre doamnele profesoare de liceu din sală, jucîndu-se cu adjectivul. Interesante sunt reacţiile auditoriului didactic: la primul „pizda mă-tii!”, unii dau să-şi pună mâna la gură; la al doilea, se calmează; la al treilea, deja relaxaţi, râd. Liceenii râdeau de mult, de la primele fotografii amare ale perioadei de pifan a lui Ştefan Agopian. „Băi, eu îi cumpăr ăstuia cartea, că-i tare tipul!”, aud din spate o voce bărbătească în formare.
Ştefan Agopian şi-a citit textul stând pe scaun, pentru că e „leneş”. Unul care ne spune, la un moment dat, că „să fii scriitor înseamnă să-ţi mănânci viaţa”.
***
Căutam o încheiere deşteaptă, când mi-am amintit de un proverb armenesc: „Limba nepriceputului e întotdeauna lungă”. Reporterul alege să tacă, până nu se face prea târziu.