Marin Mălaicu-Hondrari se va întâlni astăzi, de la ora 11.00, la Casa Balș, cu redacția revistei „Alecart“, iar duminică, 5 octombrie, de la ora 12.00, va participa, alături de Cătălin Dorian Florescu, la evenimentul „Scriitori în centru“.
Spuneați într-un interviu după lansarea cărții Lunetistul că „scrisul este un joc de-a viața și de-a moartea“ și că vă amuză teribil fiecare reacție violentă împotriva cărților dumneavoastră, acestea demonstrându-vă că v-ați atins ținta. Care este, deci, ținta dumneavoastră când scrieți?
Am participat anul acesta la Colocviile romanului românesc contemporan, la Alba Iulia, iar tema propusă a fost chiar asta: ținta, scopul, țelul romanului. Am asistat doar la prima zi a colocviului, dar cred că a fost suficient ca să-mi dau seama că scriitorii nu au o țintă clară atunci când se apucă de scris. De cele mai multe ori, ținta vine scriind, așa cum pofta vine mâncând. Există o poveste pe care vrei să o spui, dar de ce vrei să o spui, nu știi niciodată cu exactitate. Țelul e întotdeauna evaziv. Cosmin Ciotloș atrăgea atenția, atunci, la Alba Iulia, că ținta e dată de obicei de cel care interpretează textul, nu de cel care-l scrie. Dacă e să inventez acum o țintă a scrierilor mele, aceea ar fi cum spun povestea. Cum o scriu? Dificultatea cea mai mare, în cazul meu, e să reușesc să spun povestea astfel încât ea să nu conteze prea mult, să nu mă oblige să o duc la bun sfârșit așa cum ar fi firesc, ci să mă pot desprinde de ea, să plonjez în ficțiune de câte ori am chef, fără explicații. Explicațiile în literatură sunt ridicole. Literatura e ficțiune, iar ficțiunea nu trebuie explicată. Ficțiunea sunt eu, ar fi zis Flaubert, dacă ar fi trăit în secolul nostru. Probabil că ținta mea cu ț mare e tocmai asta: să mă folosesc de toate trucurile ficțiunii pentru a mă bucura de scris. Spuneam că mă amuză teribil reacțiile dure la cărțile mele pentru că acele reacții nu fac altceva decât să-mi confirme faptul că am folosit ficțiunea la maximum. De exemplu, se spune că romanele mele ar fi prea poetice, sau că personajele mele sunt livrești. Dar să spui toate astea când sunt evident așa în fiecare carte scrisă de mine mi se pare o dovadă de orbire sau de proastă aplicare a instrumentarului critic. Punctele forte ale cărților mele sunt exact cele pe care critica le-a scos negativ în evidență. Așadar, pot să spun că critica m-a ajutat foarte mult, că m-a făcut să-mi dau seama că sunt pe drumul cel bun.
Când v-ați dat seama că dacă nu scrieți, totul se duce de râpă?
În momentul în care am simțit că orice aș face, dacă nu scriu sunt un om nemulțumit, neîmplinit. Și când spun orice mă gândesc la tot ce poate face un om. Cât timp scriu, sunt vesel și ferice, sau trist și ferice. Dacă nu scriu, devin ursuz, îmi pierd umorul, sunt nervos. Asta-i situația.
Ați luat atunci câteva decizii fundamentale, cea de a nu avea copii, de a trăi în locuințe temporare și de a nu fi legat prea tare de un loc sau chiar de țară. Vă oferă acestea libertatea de care aveți nevoie pentru a scrie?
Sunt niște decizii pe care mi le asum în continuare. Nu știu dacă ele îmi oferă neapărat libertatea de a scrie, dar știu cu siguranță că îmi oferă timp liber excedentar (obligatoriu pentru un scriitor) și mă obligă la mai puțin conformism. Nu vreau să spun că trebuie să iei decizii radicale pentru a scrie, Doamne ferește, nici vorbă. Poți să ai o căruță de copii și să scrii bine mersi. Decizia radicală e chiar decizia de a scrie.
„Scrisul sfințește locul“, spuneați într-un interviu pe „Hyperliteratura“, povestind despre cum ați scris într-o rulotă în Spania, acolo unde locuiați, sau în bucătăria surorii dumneavoastră, cu nepoțica pe genunchi. Care-i minimul de care aveți nevoie pentru a putea scrie?
Ceea ce am spus mai sus: timp liber excedentar. Apoi un confort minim: o masă (prozatorii au nevoie de o masă), un scaun, țigări, cafea.
Sunteți și traducător. Cum se înțeleg cele două ocupații? Îl ajută în vreun fel traducătorul pe scriitor?
În cazul meu, cele două ocupații se înțeleg foarte bine pentru că sunt ca soarele și luna, adică nu se întâlnesc niciodată. Când scriu la o carte, nu traduc, iar când traduc, nu scriu. Și da, exercițiul traducerii mă ajută foarte mult. Asta și pentru că am avut norocul să traduc cărți foarte bine scrise și am mai învățat câte ceva, vrând-nevrând.
Experiența dumneavoastră din Spania și diversele locuri de muncă pe unde-ați trecut mi-au amintit de Bukowski și vremea când lucra ba ca poștaș, ba într-un depozit de biciclete sau într-o fabrică de castraveți murați. E și asta un fel de armată, un curs de supraviețuire?
Spania e fundamentală pentru mine. Viața mea din Spania e ficțiunea mea. E ficțiunea pe viață călcând. E jocul esențial, hohotul de râs. E experiența fundamentală de care ai nevoie dacă ești scriitor.
Interviu realizat de Ioan Stoleru