Dacă vă întrebaţi de unde atâta spor în atenţia celor multe zeci de liceeni care s-au întâlnit miercuri, 1 octombrie, la Casa Balş, ei bine, nu e cazul ca gândul să vă ducă mai departe de faptul că au vrut să se convinga
Photo credit: Ciprian Coldovan
că autorul este viu, că literatura e de o maleabilitate extraordinară şi că, aşadar, nu are nici cea mai mică preocupare pentru aspecte de-a dreptul triviale precum vârsta. Simona Sora şi Marin Mălaicu-Hondrari au fost „pretextul acestui dialog sincer“, după cum a sugerat moderatoarea evenimentului, Nicoleta Munteanu.
Casa Balş nici că putea fi mai plină şi înşişi elevii sperau la un spaţiu chiar mai generos de atât. Dincolo de reticenţa de rigoare a celui care se confruntă cu o doză aproape mult prea serioasă de entuziasm, i-am găsit pe aceşti copii primind literatura fără jene, fără gravitate şi fără emoţii, discutând-o ca pe un mod de viaţă şi, trebuie să subliniez, nu mic a fost meritul invitaţilor.
Gândită ca un eveniment menit să centreze atenţia pe nevoia de a înţelege lectura ca pe o practică diametral opusă oricărei tendinţe autiste, întâlnirea cu Simona Sora şi Marin Mălaicu-Hondrari a debutat cu o scurtă introducere a coordonatoarei revistei „Alecart“, Nicoleta Munteanu, care, realizând nevoia urgentă de a-i obişnui pe elevi să se lase antrenaţi de actul cultural, a angajat în discuţie două eleve ale Colegiului Naţional. Acestea au făcut câte o mini-recenzie avându-i în centru pe cei doi invitaţi.
Roxana a fost prima şi a fost nonşalantă. A vorbit despre Seinfeld şi sora lui Nabokov, volumul de eseuri al Simonei Sora, şi a ţinut să sublinieze că autoarea „reuşeşte să-l facă pe cititor să fie foarte aproape de literatură“ şi, mai mult, să îl determine „să meargă mai departe de text“.
A fost apoi rândul Andrei, care, luând la rost volumul Apropierea al lui Marin Mălaicu-Hondrari, şi-a justificat interesul pentru „potenţialul cinematografic al cărţii“, adăugând că, dincolo de experienţa de lectură în sine, romanul a reuşit să intervină chiar şi în propria ei realitate. Speră să se îndrăgostească de un poet, zice ea. Până atunci însă, e cu siguranţă îndrăgostită de literatură, ceea ce nu e deloc puţin. Şi, oricum, a avertizat-o plin de umor Marin Mălaicu-Hondrari, „nu există fiinţă mai plictisitoare decât scriitorul, poetul în special“.
După aceste momente scurte, dar atât de bine plasate pentru a oferi publicului o oarecare orientare în scriitura invitaţilor, Nicoleta Munteanu a accentuat scopul întâlnirii, şi anume acela de a demonstra că literatura nu e nimic altceva decât echivalentul „autenticităţii trăirilor“ şi că pentru a ajunge la acest stadiu de onestitate, curajul de a aborda un autor este esenţial. Iar aceasta nu pentru că scriitorul ar deţine un răspuns-cheie unic şi întotdeauna valabil, ci doar pentru că opera nu e nimic altceva decât o formă de comunicare cu publicul. Şi, trebuie să ştiţi, publicului de la Casa Balş i-a fost extrem de uşor să prindă această frumoasă nuanţă.
Imediat după ce cei doi invitaţi au citit câte un fragment din cărţile lor, elevii au fost deschişi şi curioşi şi i-au provocat atât pe Simona Sora, cât şi pe Marin Mălaicu-Hondrari la discuţii de-a dreptul productive şi vizând nu doar propriile lor texte, dar mai ales subiecte majore ale lumii literare.
Întrebată, în ceea ce priveşte colecţia de eseuri Seinfeld şi sora lui Nabokov, dacă nu cumva şi-a asumat riscul de a atrage un public neprietenos propunând „o carte despre cărţi“, Simona Sora a explicat că selecţia textelor a fost făcută în baza unui parteneriat fictiv cu cititorii care o urmăresc mai ales online, pe site-ul revistei „Dilema Veche“.
Mutând apoi atenţia la Marin Mălaicu-Hondrari, s-a ridicat problema intertextualităţii şi a mentoratului literar. Menţionându-se numele lui Roberto Bolano şi al lui Julio Cortazar, discuţia s-a concentrat pe ideea de adevăr în forma sa ficţională. „Nesinceritatea pe care trebuie să o înveţe orice scriitor“ nu e decât o formă de autoapărare, un mijloc de a bloca influenţa exagerată a altui autor. „E bine să fii influenţat mai ales prin atmosferă, pe care poţi să o duci mai departe. Dar trebuie să ştii să te păzeşti.“
Simona Sora a simţit mersul discuţiei şi a adăugat că „literatura e autosuficientă când e adevărată, nu are nevoie de sprijin“, sugerând astfel că, dincolo de orice temeri pe care mai ales autorul le-ar putea avea în privinţa ei, ea nu cere ajutată în nici un fel şi că, odată intrată între copertele unui volum, nu mai aşteaptă nici un fel de justificare din partea creatorului ei. Cât despre aşa-zisa presiune a criticii, autoarea a adăugat: „Trebuie să scrii aşa cum ştii, chiar dacă nu o să fii aşteptat cu entuziasm“.
Photo credit: Ciprian Coldovan
Întrebat de către unul dintre elevi cum e să scrie din perspectiva unei femei, Marin Mălaicu-Hondrari a venit cu un răspuns extrem de precis: „Ai nevoie ca scriitor de o atenţie viscerală. Dacă eşti atent, vei fi capabil să scrii ca o femeie, ca un boxer, ca orice“. Cât despre nevoia de ficţiune, invitatul şi-a exprimat convingerea că nu e vorba doar despre dorinţa de a trăi alte vieţi, ci că experienţa lecturii ţine de un ansamblu mult mai complex de porniri.
Traversarea genurilor literare a fost şi el un subiect demn de atenţia tuturor. În timp ce Simona Sora a recunoscut că „am ţinut prea mult timp o rubrică săptămânală“ şi că pasul critică-creaţie e important şi, totodată, tentant în ambele sensuri, Marin Mălaicu-Hondrari a vorbit despre tranziţia epic-liric, susţinând că „n-am trădat poezia, doar am schimbat instrumentele“.
Provocată la un exerciţiu de imaginaţie, Simona Sora a venit cu reţeta profesorului ideal de literatură: cineva care poate fi de vârsta studenţilor. Punându-se în postura unui profesor, iată cum se vede, nelipsindu-i o nuanţă de autoironie: „Mi-aş dori ca elevii mei să spună că sunt cool, dar aş evangheliza mai mult decât e cazul“.
Elevii le-au cerut apoi celor doi invitaţi să facă o scurtă aaliză a vieţii culturale din România. „Mediul literar românesc îţi cere o anumită complezenţă. Literatura în ansamblul ei a slăbit foarte tare şi nu mai avem responsabilitate culturală“, a spus Simona Sora, diminuându-şi puţin negativismul printr-un contraexemplu: grupul de la Bistriţa. Marin Mălaicu-Hondrari şi-a asumat o atitudine asemănătoare, explicând că „am ajuns atât de rău, că admir orice om care intră într-o librărie“.
Trâgând linie şi făcând socoteala, iată cu ce am rămas: o întâlnire cu siguranţă reuşită, în care gratuitatea literaturii a fost expusă ca o trăsătură demnă de toată lauda şi care a reuşit să acapareze elegant, dar nu pedant o încăpere doldora de elevi, care cu siguranţă vor deschide multe cărţi în anii ce urmează.
Anca Roman