Ioan Stoleru
Matei Vişniec va participa astăzi, de la ora 16.00, la Casa FILIT, la evenimentul „Scriitori în centru“, alături de Sahar Delijani şi Ioana Nicolaie. Mâine, de la ora 12.00, la Casa Balş, Sala „Caudella“, scriitorul se va întâlni cu redacţia revistei „Alecart“.
Aţi descris cafeneaua, care apare adesea în operele dumneavoastră, ca „un loc de socializare, de istorie şi de memorie colectivă“. Mai găsiţi cafenele deschise zi-lumină şi cât timp petreceţi scriind în acestea? Bănuiesc că resimţiţi cu regret faptul că multe dintre ele se închid, lăsând loc altor afaceri.
Am norocul de a trăi într-un oraş în care cafenelele nu au murit încă, deşi multe dispar pentru a deveni restaurante japoneze (ţinute de chinezi) sau, şi mai rău, restaurante tip McDonald’s. Parisul rămâne un oraş al cafenelelor, iar unele sunt deschise încă 24 de ore din 24 (pentru amatorii de astfel de experienţe, iată o adresă uşor de găsit, cafeneaua Le Départ Saint-Michel, în piaţa Saint-Michel, la doi paşi de catedrala Notre-Dame). Scriu şi astăzi în cafenele, dar mai ales în cele din cartierul meu, mai puţin turistice şi cu chelneri mai puţini aroganţi (ei, bine, da, chiar şi la Paris turismul atrofiază ospitalitatea). Ceea ce-mi place în continuare în cafenele sunt spectacolul uman şi baletul neîncetat de gesturi şi cuvinte. Când pot, trag cu urechea la conversaţiile de la tejghea, mai ales când am norocul să dau peste personaje care, la ora 9 dimineaţa, îşi beau prima bere sau primul pahar cu vin alb. Ca să mă simt bine într-o cafenea am însă nevoie întotdeauna de un minim decor, pentru că nu atât cafeaua contează, ci cât de confortabile sunt mesele, scaunele şi banchetele, cât de mare este deschiderea spre stradă şi cât de subtil parfumul de epocă. Într-o cafenea care respiră gust şi vechime simt imediat acumularea memoriei şi arta de a trăi. Forfota din cafenea nu mă deranjeză niciodată, este chiar benefică şi mă ajută să mă concetrez. Când ies din cafenea, după ce am scris câteva pagini, mă simt întotdeauna încărcat de energie pozitivă: o cafenea te încarcă de fapt cu eleganţa şi cu poezia ei, cu starea ei de spirit şi cu istoria ei. Celor care trec pe la Paris prin Place d’Italie le sugerez să intre la Café de France. Există şanse ca la ora zece dimineaţa să mă poată întâlni acolo.
Cu mare plăcere însă descopăr că marile oraşe din România au reînnodat tradiţia cafenelelor, optând mai ales pentru un stil eclectic cu influenţă germano-austriacă decât franceză. La Bucureşti sunt extrem de încântat când văd câte cafenele au apărut (unele în vechi case cu caracter), şi am început să am şi acolo câteva locuri preferate (de exemplu, Grand Café lângă Ateneu).
„Nu mai e suficient să scrii o carte bună“, spuneaţi într-un interviu recent în „Dilema Veche“, referindu-vă la cum funcţionează piaţa acum: distribuţie, marketing etc. Ce-i mai trebuie unui scriitor, pe lângă talent?
Îmi pare său că trebuie să spun aceste lucruri, dar într-un context de societate de consum şi de inflaţie de produse culturale valoarea nu mai iese la suprafaţă singură, împinsă de resorturi „naturale“. Observ, de exemplu, fenomenul editorial francez. În toamna aceasta au apărut 600 de cărţi noi. Iar în suplimentul literar al cotidianului „Le Figaro“ se putea citi această frază, scrisă de un critic: „Nu e bine să fii autor necunoscut sau debutant în acest moment şi să ieşi pe piaţă cu o carte“. Fiecare editură mizează deci pe numai doi sau trei autori, deşi publică mult mai mulţi. Pentru a rezista financiar, fiecare editură se bate ca să-şi impună măcar un nume, să creeze o vedetă, pe care o sprijină apoi prin toate mijloacele, prin publicitate şi relaţii de culise. Urmează apoi sarabanda premiilor literare (foarte numeroase în Franţa), iar pentru editurile care nu au nici un premiu sezonul riscă să fie catastrofal.
Ce-i mai trebuie deci unui scriitor în afară de talent? Multe: să fie activ în viaţa literară, să aibă şi puţin noroc, să doarmă puţin ca să se poată afla în trei locuri deodată, să participe la festivaluri şi colocvii, să fie spiritual dacă se poate, să fie inteligent fără ostentaţie, să fie rasat pentru că nu strică, să fie cultivat în mod obligatoriu, să se ţină la curent cu tot ce se întâmplă în lume, să vorbească foarte bine măcar o limbă de circulaţie internaţională, să nu se lase descurajat, să ocupe treptat spaţiul mediatic (pentru că altfel îl ocupă cei cu tupeu), să nu se lase catalogat nici politic şi nici estetic, să nu bea ca un nătâng, să ştie să-şi economisească timpul, să nu facă nici o concesie morală în ciuda dorinţei de a reuşi, să-şi construiască treptat o busolă interioară care să-i semnaleze atunci când îi iese bine un capitol sau o piesă sau un poem… Mă opresc aici, nu vreau să-i sperii mai ales pe scriitorii tineri.
Spuneţi că, spre deosebire de limba română, franceza „aproape că nu poate capta sufletul scriitorilor ruşi“. Ne ajută limba română să pătrundem mai adânc în înţelesurile literaturii ruseşti? Sunt traducerile din rusă în română mai spumoase sau, poate, mai profunde?
Personal n-am reuşit să regăsesc în franceză aceeaşi plăcere pe care o aveam citind autori ruşi în româneşte. Limba română are un fel de visceralitate care captează bine autori ca Dostoievski sau Tolstoi. Dar mai ales, prin fondul ei de cuvinte de origine slavă, limba română captează chiar şi „muzical“ spiritul unor autori precum Cehov sau Gogol. Mi s-a întâmplat să rămân stupefiat într-o zi în faţa unei vitrine în care era expusă o carte cu titlul Humiliés et offensés. Mi-am amintit imediat că titlul românesc al acestui roman de Dostoievski este„Umiliţi şi obidiţi. Între ofensat şi obidit este o gigantică diferenţă. În lumea descrisă de Dostoievski cei puternici îi „umileau“ pe cei slabi, de acord cu acest cuvânt. Dar să spui că un artistocrat îşi „ofensa“ servitorul sună prost. Se ofensează reciproc cei care sunt pe plan de egalitate. În Rusia secolului al XIX-lea, mujicul nu era „ofensat“ de nobil, ci strivit, obidit… Un trăducător simte în general aceste lucruri, aceste nunaţe, dar îi mai trebuie şi să dispună de echivalente… Ori, limba română are toţi aceşti dubloni extraordinari, sute şi sute de concepte care pot avea două încarnări verbale, una amintind de rădăcinile latine şi alta de rădăcinile slave. Exemplele sunt nenumărate: eternitate/veşnicie, spirit/duh, tristeţe/mâhnire, fanatic/habotnic, literă/slovă… De fapt, limba română colcăie de posibilităţi şi de plasticitate, de unde capacitatea ei de a primi chiar mai mult decât poate da. În Franţa, ori de câte ori am văzut montate piesele lui Cehov, mi s-a părut că sună prost. De altfel, ori de câte ori am stat de vorbă cu regizori care au montat Cehov, ei mi-au povestit că au comandat de fiecare dată noi traduceri, nemulţumiţi de ceea ce găseau deja publicat.
Din această discuţie nu este cazul însă să tragem vreo concluzie ierarhică legată de limbi. Franceza este o limbă sublimă din multe puncte de vedere, dovadă că s-au scris atâtea capodopere în ea, deşi nu are nuanţele limbii germane, bogăţia vocabularului englez sau muzicalitatea limbii italiene. Franceza mai este o limbă care li s-a „dat“ cu mare generozitate scriitorilor străini care au vrut să o adopte, şi nu întâmplător literatura franceză numără atâtea contribuţii francofone.
Jurnalistul Matei Vişniec l-a hrănit pe scriitorul Matei Vişniec prin informaţii, care apoi au devenit subiecte pentru cărţi, piese de teatru. Cum îl ajută însă scriitorul pe jurnalist?
Am să fiu scurt: scriitorul îl ajută pe jurnalist să nu se deprime. Dacă aş fi făcut doar meseria de jurnalist, după 25 de ani de observare a lumii cred că aş fi ajuns la un fel de secătuire a sufletului. Este totuşi incredibil să vezi că omenirea nu învaţă niciodată din greşelile trecutului şi că ororile se repetă aproape cu un fel de cinism al destinului. Ceea ce numim astăzi actualitate este o gangrenă care se complică. S-ar spune că jumătate din planetă suferă şi că jumătatea cealaltă priveşte la televizor spectacolul acestei suferinţe. Informaţia este pusă în pagină astăzi după toate regulile spectacolului de senzaţie, iar consumatorul de ştiri a fost deja „hollywoodizat“. Iar narcisismul milioanelor de oameni care se exhibă pe reţelele zise de „socializare“ distruge şi mai mult conceptul de informaţie, pentru că totul devine important şi, de fapt, nimic nu mai este important. Competiţia dintre mediile de informare se traduce rareori la nivelul inteligenţei (să vedem cine propune interpretări şi analize mai interesante), ci la nivelul efectelor primare (să vedem cine provoacă mai multă adrenalină). Iată tot atâtea motive (dar mai sunt şi altele) pentru care îi mulţumesc scriitorului din mine că îl ajută pe jurnalist să nu creadă că totul este pierdut.
Aţi fost fascinat de mic de venirea circului în oraş şi mai ales de clovni. Clovnul a devenit apoi o parte importantă a operelor dumneavoastră, şi l-aţi descris ca fiind „purtătorul unei forme de adevăr şi, în acelaşi timp, al unei forme de tristeţe“. Ce sunt clovnii pentru dumneavoastră?
Clovnii au fost şi sunt nişte poeţi care ne propun exerciţii de încetinire a timpului, care ne scot din context şi ne fac să descoperim că mai există şi alte lumi, şi alte limbaje, şi alte valori… Clovnul ne stupefiază uneori pentru că el nu ştie ce este răul. Lumea nu l-a banalizat şi nu l-a blazat, el este naiv şi vine de pe altă planetă. Clovnul este o oglindă a fiinţei noastre profunde, a copilului din noi pe care l-am strivit şi a unei inocenţe de care am fost spoliaţi.
Spuneaţi despre răul din comunism că era mai uşor de identificat. Care este atunci răul ascuns pe care-l vedeţi acum?
A existat o vreme când răul ne oferea acest confort intelectual: era vizibil şi uşor de demascat. Mi se pare că acum răul a luat forme infinit mai subtile. Cea mai recentă carte a mea publicată la Editura Cartea Românească se intitulează Omul din care a fost extras răul. Sunt trei piese în care propun o analiză a modului în care omul şi-a distrus treptat uneltele de înţelegere a lumii, dar şi cele cu care ar fi trebui să-şi construiască viitorul (normele morale sau criteriile estetice). Nu ţin să fiu mai pesimist decât Cioran, care a fost campionul acestui tip de disciplină. Şi nici nu regret acel rău brutal, primitiv şi grotesc pe care l-am cunoscut în anii comunismului. Sunt însă stupefiat să descopăr că în materie de manipulare a creierelor, de exemplu, sistemul comunist a fost un vulgar amator, iar prin caracterul său criminal a obţinut exact contrariul, adică s-a făcut detestat şi a suscitat rezistenţă. Transformarea, astăzi, a fiinţei umane într-un consumator docil de gadget-uri industriale şi tehnice este infinit mai perversă. Conceptul de libertate este contaminat de noi forme de dictatură, precum cea competiţiei dusă la extrem. Iar faptul că aventura umană riscă să se termine prost din exces de competiţie şi creativitate mi se pare una dintre cele mai tulburătoare idei cu care m-am confruntat. Răul cel mai copleşitor astăzi constă în faptul că nu-l mai putem identifica.