Răzvan Chiruţă
Dacă aş vrea să vând acest articol într-un mod senzaţional, aş avea la dispoziţie mai multe declaraţii ale lui Mircea Cărtărescu care la prima vedere i-ar uimi pe admiratori şi i-ar bucura pe cei care-l critică. „Nu am scris nici un roman niciodată“, „După ce am terminat Orbitor, am scris numai cărţi în registul minor“ sau „Fericirea mea ar fi să termin nenorocita asta de carte“ sunt doar câteva mostre din exerciţiul de sinceritate pe care scriitorul l-a făcut, în cadrul celei de-a patra seri FILIT, pe scena Teatrului Naţional din Iaşi.
O scenă pe care a mai fost în urmă cu după 35 de ani: „la faimosul Colocviu Naţional de Poezie din Iaşi, când o mulţime de poeţi din acea vreme au incendiat, într-un fel, acest teatru, spunând lucruri foarte greu digerabile de oficialităţile vremii. Atunci am citit şi eu o poezie“.
Dar să introducem în context afirmaţiile de mai sus. „Eu mă consider un autor de nişă, care place unor oameni cărora cărţile mele le spun ceva. Dar accept că sunt multe alte puncte de vedere, nu mă mai deranjează ce spune un critic. Jurnalul este pentru mine mult mai important decât pentru alţi autori. De fapt, cred că, într-un fel, nu am scris niciodată decât jurnal. Toate scrierile mele, toate aşa-zisele romane – deşi eu detest acest cuvânt, eu nu am scris nici un roman niciodată –, toate poemele mele sunt atât de personale încât, până la urmă, nu sunt decât fragmente dintr-un jurnal pe care-l scriu începând din septembrie 1973, când am avut prima însemnare, până în ziua de astăzi“, a explicat Mircea Cărtărescu.
Scriitorul a precizat că prin această expunere se pune la dispoziţia oricărui prădător, pentru că jurnalul său este şi un „zid al plângerii“, şi un poligon de încercare. „Unde să mă plâng, dacă nu în jurnal, care este cel mai apropiat obiect de propria mea fiinţă? Nu găsesc atât de des pe cineva pe umărul căruia să plâng. În clipele fericite, când simţi că respiri sub un cer albastru, nu te duci să scrii în jurnal. Scrii acolo când eşti nefericit, când eşti la pământ, când plângi pe covor“, a dezvăluit Mircea Cărtărescu unul dintre resorturile operei sale.
„Scriu o carte care, spre disperarea mea, iese altceva“
„M-am retras între pereţii casei mele, nu mă mai interesează zgomotul şi furia lumii, deoarece scriu această carte, prima serioasă după Orbitor. De la al treilea volum din Orbitor au trecut câţiva ani buni. Dar, după ce am lucrat 14 ani la Orbitor, am decis să scriu cărţi mai simple, în care îmi puteam odihni mintea. Cărţi pentru copii, o carte mult discutată, dar care pe mine mă satisface, De ce iubim femeile, o carte de călătorii. Și alte lucruri pe care eu le consider nu neapărat necaracteristice pentru mine, ci doar scrise în registrul minor, ceea ce nu înseamnă mediocru, ci într-o altă tonalitate“, a recunoscut Mircea Cărtărescu. Autorul a adăugat însă că acum a simţit nevoia să se implice din nou într-o carte puternică. „În jurnalul meu, figurează cu titlurile provizorii Viaţa mea nocturnă sau Anomaliile mele. Ar fi trebuit să fie un fel de autobiografie ficţională, imaginară, dar până la urmă, spre marea mea surpriză şi spre marea mea disperare, s-a transformat singură, fără intervenţia mea, ba chiar împotriva voinţei mele, într-o carte fundamentală pentru mine. O carte în care, mai mult ca oricând, inima mea s-a dezgolit. Nu există o dezvăluire mai mare în opera mea, este o carte în care mi-am privit viaţa nocturnă, viaţa psihică interioară, inconştientă, cu o luciditate care pe mine mă înspăimântă“, a mărturisit scriitorul. Mircea Cărtărescu nu a reuşit încă să termine acest volum, care a ajuns deja la 600 de pagini, dar la care estimează că mai are de scris încă 150 de pagini. „E o carte care nu se mai termină. Eu aş fi vrut să scriu una de maximum 200 de pagini, despre structura mea interioară pe care nu o reflectasem în celelalte cărţi. Spre disperarea mea, iese altceva“, a menţionat autorul.
Tocmai de aceea, la întrebarea pusă de moderatorul dezbaterii, Cezar Paul-Bădescu, despre ce l-ar face fericit, scriitorul a răspuns „Să termin nenorocita asta de carte!“.
Vizitatorii
Un moment care i-a fascinat pe spectatorii aflaţi sâmbătă la Teatrul Naţional din Iaşi a fost cel în care Mircea Cărtărescu a povestit cum a văzut la marginea patului său, noaptea, diverse entităţi, bărbaţi sau femei care se uitau la el de la marginea patului. „Iată cum stau lucrurile: timp de 20 de ani – că de câţiva ani m-au lăsat în pace –, o dată la o lună, la două luni, am deschis ochii în miez de noapte şi am văzut pe cineva stând la marginea patului meu. Am, cred, 30-40 de notaţii în jurnal, scrise imediat, a doua zi. Întotdeauna este o persoană, o pot desena, o ştiu foarte bine, o femeie, un bărbat, uneori un copil, uneori două persoane. Am fost la Sinaia odată şi în camera în care am dormit am văzut doi bărbaţi în negru. Habar nu am ce sunt. Imaginea lor rămâne clară câteva secunde, nu este fantomatică, sunt oameni concreţi. Eu i-am numit vizitatori, nu ştiu ce înseamnă asta, nu ştiu ce-i cu ei, ştiu că în clipa aia mi se par la fel de reali ca oricine“, a povestit scriitorul. Au fost perioade în care aceşti vizitatori au apărut mai des, altele în care au apărut mai rar, dar, spre marea uşurare a lui Mircea Cărtărescu, în ultima vreme au dispărut. „Însă, rărindu-se în realitate, s-au regăsit în ficţiune. Pentru că eu am folosit această poveste în cartea pe care o scriu acum. Nu am găsit, în literatura de specialitate sau în literatură în general, informaţii despre acest lucru. Despre persoane umane, care stau pur şi simplu liniştite câteva secunde şi te privesc. Nu ştiu ce înseamnă şi nici nu vreau să mă gândesc.“
Atât în timpul acestor mărturisiri, cât şi la finalul serii, Mircea Cărtărescu a ţinut să mulţumească spectatorilor prezenţi în sală şi organizatorilor festivalului pentru că l-au chemat la Iaşi, declarându-se fericit că a venit.