Cătălin Hopulele
Photo credit: Cristian Gafițescu
Mircea Cărtărescu a fost, pentru aproape două ore, David Blaine. Ca un iluzionist iscusit, a reuşit să transforme un public buimac alcătuit din liceeni într-o sală de oameni hipnotizaţi, care nu se mai săturau să-l asculte. I-a trecut prin toate vămile prin care trece sufletul unui poet ajuns scriitor şi a rostit hotărât că n-a venit să dea nimănui sfaturi. „Ăsta sunt eu, unul dintre cei mai puţini formali oameni din lume“.
„Am intrat la liceu cu mare greutate, aproape ultimul, pentru că nu ştiam matematică. Absolut deloc! Luam 2 mereu. Şi acum visez noaptea că mă ascultă la matematică şi că nu ştiu nimic, e unul dintre coşmarurile mele cele mai cumplite“, le spune Mircea Cărtărescu şi sala izbucneşte în aplauze. Scriitorul a pus în mişcare primele rotiţe din planul diabolic cu care s-a pornit de la Bucureşti: să cucerească inimile elevilor Colegiului Naţional „Costache Negruzzi“ din Iaşi, în întâlnirea pe care a avut-o sâmbătă, de la ora 11.00, în sala de festivităţi a şcolii.
După ce Camelia Gavrilă, fostă directoare la „Neguzzi“ şi inspector-şef general al Inspectoratului Şcolar Judeţean Iaşi, a vorbit despre artistul-demiurg, „pe care îl regăsim uneori mai deschis, mai voalat, mai subtil şi în paginile scriiturii lui Cărtărescu“, scriitorul şi-a îndreptat privirea către sală. Câteva sute de elevi, majoritatea pe scaune, dar o bună parte şi în picioare, veniseră sâmbătă dimineaţă, la şcoală, să-l întâlnească. Reacţia lor era previzibilă: în afară de câţiva entuziasmaţi, cărora li se odihneau volume de Cărtărescu în poală, restul aveau ochii împăienjeniţi şi se străduiau să-şi înăbuşe căscatul. Atunci, Mircea Cărtărescu a hotărât să părăsească prezidiul – „nu vreau să par deasupra nimănui“, s-a justificat el – şi să stea în picioare în faţa elevilor, cum o face la cursurile sale. „Să ştiţi că nu m-am deghizat pentru întâlnirea cu voi“, minte zâmbind Cărtărescu, schimbând mantaua scriitorului cu cea despre care avea să spună că o iubeşte cel mai mult, cea a „studentului“. „Ăsta sunt eu, unul dintre cei mai puţini formali oameni din lume. Întotdeauna mi-a plăcut să fiu un om obşinuit, de pe stradă, un om firesc, interesat de părerile celorlalţi şi de feţele lor frumoase, un om care întotdeauna şi-a trăit viaţa aşa cum a putut: cu cea mai mare libertate, interioară, aşa cum bănuiesc că trăiţi şi voi, fiecare în parte.“ Primele sprâncene au început să se ridice, telefoanele au intrat în stand-by. Toate rotiţele s-au pus în mişcare.
„La facultate, oamenii cam dau înapoi faţă de nivelul de la liceu, de ce să nu recunoaştem?“, le spune Cărtărescu, stârnind orgoliul repede inflamabil al liceenilor şi pe cel ascuns cu mare grijă al profesorilor. „Sper că am rămas, dacă nu la frumoasa vârstă de 17 sau 18 ani, cât aveţi voi, măcar pe la 20 şi ceva. Dacă mă trezeşte careva din somn şi mă întreabă «de fapt, ce eşti tu cu adevărat?», cred că primul meu răspuns ar fi «un student». Un om care trăieşte între tineri, care trăieşte în universitate. Aşa am fost dintotdeauna, aşa m-am definit.“
După ce şi-a terminat discursul de introducere – „ca să nu fim ca la un double blind date“ –, scriitorul le-a vorbit celor din sală despre cum s-a îndrăgostit de literatură. Era în clasa a VI-a şi, într-o zi anostă, s-a apucat de răscolit raftul cu cărţi al tatălui său, un om simplu, lăcătuş de meserie. A găsit a doua jumătate dintr-o carte fără nume şi fără autor. A început să o citească, fără să ştie că aceasta era Tăunul de Ethel Lilian Voynich, iar finalul l-a găsit în lacrimi. „Era o carte aiuritoare, cu nişte carbonari din secolul al XIX-lea care făceau un fel de revoluţie în Italia. Când am ajuns la final, am plâns de n-am mai putut, aproape că mi-am stors ochii plângând. De ce, nu o ştiam pe vremea aceea. Am fost extraordinar de emoţionat şi de impresionat! O fi fost ăsta un semn premonitoriu, n-o fi fost, habar n-am. Fără să ştiu de ce, îmi plăcuse pentru prima dată extraordinar de mult o carte, îmi plăcuse la nebunie.“
Cărtărescu le-a dezvăluit elevilor că scrie fără nici un plan, nu se întoarce şi nu îşi editează textele, iar mai apoi nici nu-şi reciteşte romanele, de teamă să nu vadă greşeli. Le-a spus că locul cel mai potrivit pentru a descoperi scriitorii contemporani nu este în programa şcoalar, ci la tarabe, în librării. Menirea acestora este să fie citiţi pe sub bănci, asta ar însemna recunoaştere pentru ei, crede scriitorul. Dacă ar rescrie acum „Nostalgia“, ar schimba fiecare frază, povesteşte râzând despre romanul pe care îl consideră cartea sa cea mai dragă. Dar le-a explicat celor din sală că apetitul pentru lectură, comercială sau nu, diferă foarte mult, pentru că s-a modificat entertainment-ul. „În comunism nu exista aşa ceva, oamenii erau condamnaţi să citească, ba chiar mai mult – aş spune eu –, erau condamnaţi la capodopere. Până în ’89, nu puteai să citeşti cărţi de consum, nu prea se publicau în România. Nu erau romane poliţiste, de aventuri, nu mai zic de cele erotice! Aşa că toată lumea, în loc să râdă cu scriitori comici, râdea cu Cervantes şi cu Dickens, şi în loc să plângă la telenovele, plângea cu Anna Karenina. Iată unul dintre paradoxurile lumii acesteia totalitare: oamenii erau siliţi, constrânşi să citească capodopere“, a remarcat Cărtărescu.
Scriiorul le-a explicat liceenilor că lectura trebuie să se formeze ca un edificiu, ca o piramidă. „Abia în momentul în care ai impresia că o carte face parte dintr-o construcţie… – cum e o cărămidă: în sine, nu înseamnă nimic, trebuie să existe un arhitect care să o clădească, alături de altele –, abia atunci poţi să spui că citeşti cu adevărat“, a explicat Cărtărescu.
Când era tânăr, a ajuns la Facultatea de Litere de la Universitatea Bucureşti, crezând că va intra fără să dea examen, fiindcă luase premiul I pe ţară la o olimpiadă de literatură. „Au râs secretarele în cor de mine, mi-au râs în faţă şi mi-au spus: «poţi să iei şi premiul Nobel, tot trebuie să dai examen aici»“, a povestit Cărtărescu.
Perioada studenţiei a fost şi cea a celebrului „Cenaclu de luni“, unde concurenţa între poeţi era acerbă. Cătărescu l-a amintit pe Traian Coşovei, care a încetat din viaţă la începutul acestui an: când şi-a publicat prima carte, i-a trimis un exemplar, cu o lamă ataşată şi un îndemn pe prima pagină. „Lui Mircea Cărtărescu, ca să-şi taie venele de invidie“. „Credeam pe atunci că scriam cea mai bună poezie din lume. Poate o şi scriam, dacă mă gândesc acum, nu ştiu… Dar mâncam poezie pe pâine şi eram atât de porniţi! Dragoste şi ură… Ne iubeam ca nişte fraţi şi ne detestam ca nişte adversari în poezie.“
Timpul nu le-a ajuns nici elevilor timp pentru câte întrebări voiau să pună, nici scriitorului ca să le răspundă. La final, după câteva zeci de autografe, Cătărescu s-a ridicat de pe scaunul pe care se re-aşezase la prezidiu şi a plecat aproape ultimul din sală. Avea zâmbetul omului care şi-a dus planul până la capăt. Un zâmbet cald. Orbitor.