Cătălina Dobroviceanu
Scriitorul francez Nicolas Clément a discutat sâmbătă, 4 octombrie, la Institutul Francez, cu Mihai Radu şi cu moderatorul întâlnirii, Adrian G. Romila, despre autobiografie şi ficţiune în roman.
Aşa cum a precizat moderatorul întâlnirii după prezentarea celor doi invitaţi, „la noi mai mult se scrie autoficţiune decât se discută despre autoficţiune“. Nicolas Clément consideră că „autoficţiunea reprezintă posibilitatea de a ne povesti reinventându-ne. Cred că în Franţa contemporană literatura este foarte centrată pe autoficţiune şi cred că cititorii din Franţa s-au cam săturat de asta. Mi-ar plăcea o autoficţiune care să lase mai mult loc cititorului“. Acesta a mărturisit că, atât ca scriitor, cât şi ca cititor, preferă cărţile care ascund secrete. „Îmi place ca o carte să nu-mi spună totul. Eu scriu în jurul unui secret care devine, la un moment dat, centrul cărţii. Şi poate că a scrie înseamnă să înveţi să respecţi secretul propriei cărţi.“
Adrian G. Romila a vrut să afle prin ce diferă un roman scris la persoana întâi de unul scris la persoana a treia, fiind convins că există deosebiri. „La începutul romanului Sauf les fleurs am încercat să scriu la persoana a treia, aşa cum am încercat să transpun dialogurile folosind ghilimele. În ambele cazuri era fezabil, dar nu m-am mai recunoscut, nu mi se mai părea sincer ce scriam, în primul rând faţă de mine însumi. A scrie la persoana a treia însemna să fiu încă perceput în text ca autor şi mă feresc ca dracul de tămâie de momentul în care sunt prea prezent în carte. E o diferenţă esenţială“, a explicat scriitorul francez. Mihai Radu a punctat că, indiferent de persoana la care este relatată acţiunea, ceea ce contează este întregul cărţii. „Pare o prejudecată literară faptul că vorbind la persoana întâi ar fi mai uşor. Indiferent că e vorba de persoana întâi, a doua, a treia, cred că ceea ce face convingătoare o ficţiune este întregul, puterea de a transmite ceva unitar, coerent, fără părţi lipsă. Sau dacă părţile lipsă apar, să se vadă că aşa a fost intenţia“, a mărturisit Mihai Radu. Tot acesta a mai menţionat că un roman îi ajută pe cititori să trăiască o altă viaţă, „iar asta te poate face mai bun. Fiecare dintre noi a avut momente, citind o carte, când a spus «nu se poate aşa ceva!». Sunt momente în care eşti acolo, eşti omul din carte. Cred că asta contează“. Pentru scriitorul român, atât cititorul, cât şi scriitorul trăiesc viaţa personajelor despre care citesc sau scriu. Mai mult, Mihai Radu consideră că „este imposibil să separi faptul biografic de pura ficţiune, după cum este imposibil să nu te identifici cu personajele despre care scrii“.
Moderatorul întâlnirii a fost curios să afle şi dacă cei doi invitaţi ar scrie poezie în loc de proză. Nicolas Clément a răspuns simplu: „Nu ştiu dacă scriu proză sau poezie. Să spunem că ar fi proză, dar mi s-a spus adesea că există şi o dimensiune poetică în aceast carte (n.r.: Sauf les fleurs). Ceea ce a surprins a fost legătura intimă între poezie şi proză, care pare extraordinară“. Mihai Radu, în schimb, a fost categoric. Pentru el, poetul nu este mai convingător decât un prozator, aşa cum nici prozatorul nu este mai convingător decât poetul. „Sunt intensităţi egale şi se vorbeşte despre aceleaşi lucruri, iar eul intimităţii este la fel de implicat în ambele situaţii“, a conchis scriitorul.
La final, moderatorul i-a întrebat pe invitaţi dacă atunci când cineva scrie zilnic într-un jurnal, ceea ce notează e realitate pură sau în curs de a deveni autoficţiune. Nicolas Clément a răspuns invocându-l pe unul dintre filosofii săi preferaţi, Immanuel Kant. „Ceea ce am învăţat de la Kant este faptul că în momentul în care ne percepem pe noi, există deja filtre. Percepţia pe care o am despre mine deja nu mai coincide cu eul care sunt. Dacă, în schimb, scriu această percepţie, adaug un nou filtru şi mă îndepărtez cu încă două grade de această identitate care sunt eu. Dacă aş avea un jurnal, dar nu o să vă spun dacă am sau nu unul, ar fi deja o reinventare.“