Ioan Stoleru
Norman Manea va participa astăzi, de la ora 11.00, în Sala „Ferdinand“ a Universităţii „Al.I. Cuza“, la „Întâlnirea cu poetul Edward Hirsch“. De la ora 15.00, în Sala Paşilor Pierduţi a Universităţii, scriitorul va avea o întâlnire cu cititorii ieşeni, cu prilejul lansării volumelor de eseuri Laptele negru şi Pe contur, ambele apărute în seria de autor a Editurii Polirom. Mâine, de la ora 18.00, Norman Manea este invitatul Serilor FILIT, la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“, alături de Edward Hirsch. Întâlnirea va fi moderată de Emil Hurezeanu.
Spuneaţi într-un interviu recent că vi se pare puerilă atitudinea „mândru că sunt român“. De ce credeţi că tot revine la diferite intervale moda asta naţionalist-protocronistă?
Pot înţelege această mândrie când este autentică şi responsabilă, cum o înţeleg oriunde s-ar produce, angajată în a contribui la propăşirea Patriei oricui, că ar fi francez sau australian sau congolez sau indian sau albanez sau eschimos. Nu prea gust însă manipularea politică şi electorală a acestui sentiment, transformat în slogan de partid, pentru toţi peştişorii electorali care trebuie manipulaţi să lunece pe jgheabul spre bazinul de vot. Acestora ar trebui să li se citească, în prealabil, discursurile lui Caţavencu, Tipătescu, Farfuridi şi compania, din mereu tânăra comedia naţională.
Sunt mulţi intelectuali români apropiaţi polilor de putere politică din ţară. Credeţi că ar fi aceştia mai credibili dacă ar reuşi să se situeze mai departe de putere?
Intelectualii nu sunt nici zei, nici sfinţi, nici profeţi, ei au dreaptul la eroare ca orice alt semen din specia noastră imperfectă. Ceea ce li se poate cere însă şi lor, ca şi altora, este să recunoasca atunci când au greşit şi chiar să-şi analizeze greşeala si premizele ei. Tocmai ceea ce se întâmplă extrem de rar acolo unde asemenea bună purtare este tabu.
„După ce utopia sionistă şi cea comunistă s-au prăbuşit, mi-am găsit o altă utopie, cum o numesc eu, himera literaturii“, spuneaţi acum doi ani într-un interviu. Cum a funcţionat utopia asta pentru dumneavoastră?
A funcţionat ca orice aspiraţie pentu care nu răspundeam decât faţă de mine însumi şi care depindea doar de mine însumi. M-a păgubit de multe bucurii ale vieţii şi mi-a oferit altele, m-a obsedat şi asuprit şi, uneori, chiar exaltat, mi-a dăruit un chin durabil şi dorit, lungi gestaţii şi scurte iluminări, o permanentă iscodire a sinelui şi a lumii.
„Casa mea e limba română, domiciliul e în America – cel mai bun hotel.“ Cum e să trăiţi într-o limbă?
Printr-o identificare a eului cu limba, a vieţii cu reflexia ei în limbajul gândurilor vibrând cu acelaşi tumult al uimirii, solitudinii, melancoliei, jubilaţiei, spaimei şi îngândurării, o translare simultană, operativă a exteriorului în interioritatea activă şi stimulatoare.
Foarte multă lume vă întreabă dacă nu aveţi de gând să vă întoarceţi de tot în România, însă, dacă e să judecăm după afirmaţia de mai sus, se poate spune că, într-un fel, n-aţi părăsit-o niciodată în întregime?
Nu, n-am părăsit-o cu totul, dar s-au deschis, între timp şi între spaţii, ferestre spre alte locuiri lingvistice şi nu numai, încât casa mobilă a interiorităţii mele este acum un hibrid, în care trecutul şi prezentul convieţuiesc nu totdeauna paşnic, dar benefic.
Aţi spus că aţi plecat din România „pentru că e prea interesantă“, în căutarea unui loc plicticos, „unde să ştiu exact cu cine stau de vorbă“. N-a stârnit şi mai tare locul plicticos, cel puţin la început, furtunile interioare?
N-am dus lipsa în România de furtuni interioare şi exterioare, unele cu urmări necicatrizate. Uraganul exilului a adus şi zguduiri traumatice, dar şi o altă zare, de altă anvergură şi calitate, iar necunoscutul n-a fost mereu plicticos.