Joi, 24 octombrie, în Aula Universităţii Tehnice „Gh. Asachi” s-a ţinut un curs la care nu a fost nevoie să se facă prezenţa. La întâlnirea cu Ioana Pârvulescu, studenţii au venit degajaţi, cu multe întrebări la pachet şi dispuşi să încerce explorări ficţionale. În calitate de moderator al evenimentului din seria „Scriitori printre studenţi”, conf. univ. dr. Emanuela Ilie s-a ocupat nu atât de finisarea eventualelor momente tensionate – care, de altfel, au lipsit cu totul –, cât de direcţionarea discuţiei în sensul dorit, şi anume pornind de la aspecte concrete, referitoare la cel mai recent volum al invitatei şi ajungând, în cele din urmă, la chestiuni ce ţin de raportarea României la mediul literar european.
Întâlnirea cu scriitoarea Ioana Pârvulescu a început cu o lectură selectivă din romanul Viitorul începe luni, publicat în 2012, la Editura Humanitas, prezentat drept o continuare a unui volum anterior, Viaţa începe vineri. Alegând fragmente relevante pentru ilustrarea uneia dintre tematicile ei de fond – confruntarea a două universuri temporale diferite –, scriitoarea nu a renunţat însă cu totul la tehnica suspansului, folosită adesea în romanele-foileton, invitând publicul la o aprofundare ulterioară a cărţii. Nu a avut însă reţineri să dezvăluie o parte din motivaţiile şi procesele ce au stat la baza scrierii volumului în discuţie, mărturisind: „Ideea de a călători în timp e o obsesie pe care nu mi-am putut-o îndeplini decât prin scris”.
În mod firesc, publicul, care – fie spus – nu a fost alcătuit doar din studenţi, şi-a exprimat interesul faţă de această nostalgie specifică Ioanei Pârvulescu, ce ia forma unei simpatii necondiţionate pentru tot ceea ce înseamnă secolul al XIX-lea. Conştientă că acum decorul şi ritmul sunt altele, scriitoarea a spus că nu regretă atât regulile formale, sterile, cât „politeţea de adâncime” şi „sacrificiul pentru viitor” din vremurile respective, în contrast cu „trăirea în surdină”, tipică prezentului.
„Mi s-ar fi părut ideal să mă fi născut pe la 1880, la începutul perioadei belle-epoque, şi să fi murit în timpul Primului Război Mondial”, a continuat scriitoarea, justificându-se prin afirmaţia că atunci au fost cele mai îndrăzneţe gânduri, idei din istoria omenirii.
Întrebată de posibilitatea ca Iulia, unul dintre personajele romanului Viaţa începe vineri, să fie alter-ego-ul ei, idee valorificată intens şi de critica literară, Ioana Pârvulescu a sugerat că se regăseşte într-o anumită măsură în structura personalităţii ei, dar că departajarea lumii reale de cea ficţională trebuie să îşi ceară drepturile. Astfel, în cazul ei, identificarea cu personajele se desfăşoară într-o manieră detaşată, completată nu atât de probarea anumitor comportamente, cât de creativitate şi imaginaţie, întrucât e suficient să facă mental experimentul.
„Îmi place extraordinar poezia, dar nu sunt destul de bună ca să o scriu”
Gusturile literare ale scriitoarei au fost şi ele aduse în discuţie. În acest sens, poetul Rainer Maria Rilke a avut parte de o prezentare elogioasă, la fel cum şi Biblia a fost descrisă drept un model literar excelent, particularizat prin lectura unor Psalmi.
Cei din sală au reacţionat imediat și au condus discuţia spre problema genurilor pe care scriitoarea le-a exersat până acum. În ceea ce priveşte acest capitol, Ioana Pârvulescu şi-a dezvăluit o slăbiciune auctorială, aceea că nu poate să scrie teatru: „Nu prea merg la teatru. (…) După 89, mi s-a părut că teatrul a involuat în general, că se mizează pe un succes facil, că oamenii aplaudă la fel la toate – că-i o piesă bună, că-i o piesă ratată –, deci nu mai au simţul valorii. Apoi, publicul râde la cele mai vulgare poante, şi nu la ce ar trebui, aşa că nu m-am mai dus la teatru”.
Faţă de genul liric însă, scriitoarea şi-a exprimat admiraţia fără rezerve, cu toate că a spus că preferă să rămână doar la stadiul traducerii altor voci poetice, aceasta fiind o contribuţie ce o onorează şi pe care şi-o duce la bun sfârşit fără a nuanţa în mod nedorit textele care îi cad în mână. „Îmi place extraordinar poezia, dar nu sunt destul de bună ca să o scriu”, aşa ţi-a rezumat Ioana Pârvulescu poziţia, demonstrând importanţa capitală a unei autoevaluări oneste, fără de care orice artist ar cădea în derivă.
Acest subiect a declanşat în mod inevitabil o altă curiozitate venită din partea celor din sală, referitoare la capacitatea unui autor de a-şi fi suficient lui însuşi, demonstrând devotament complet faţă de autonomia creativă. Scriitoarea şi-a detaliat punctul de vedere aducând în discuţie un prozator pe care îl admiră, Filip Florian, care „a spus (la FILIT) că nu ţine cont de cititor în momentul în care scrie. Sunt de acord: în momentul scrierii, nu trebuie să te gândeşti la cititor. Dar în momentul în care scriitorul îşi devine propriul critic, dacă nu se gândeşte la cititor, e pierdut şi cred că o mare parte din defectele literaturii române de astăzi vin din asta: scriitorul se gândeşte doar la el”.
La fel de categorică a fost şi când i s-a sugerat să analizeze poziţia literaturii române în context european: „Suntem în pas cu mediocritatea literaturii europene”, fapt ce nu implică neapărat o evaluare negativă a scrierilor, cât sugestia că este cazul să renunţăm la orice fel de complex când ne comparăm cu alte ţări europene. Această versiune este întârită de o altă convingere pe care scriitoarea şi-a exprimat-o, mai exact aceea că nu crede că există posibilitatea ca cineva genial să rămână nedescoperit când este vorba despre literatură, oportunităţile fiind împărţite în mod echitabil, indiferent de circumstanţele care grăbesc sau, din contră, întârzie recunoaşterea.
În final, ce rămâne din întâlnirea cu Ioana Pârvulescu este, mai întâi de toate, un exerciţiu de dialog între generaţii, între ficţiune şi realitate, între posibilitate şi certitudine. Dincolo de aceasta, ea însăşi le recomandă cititorilor să nu se aventureze pentru că pierd miezul creaţiei: „Întotdeauna le spun studenţilor să nu creadă în ce spun autorii despre ei înşişi”.