Întâlnirea cu un poet trebuie să semene foarte tare cu neurochirurgia. Ai privilegiul incredibil de a da la o parte ţesutul de cuvinte, de rânduri, de pagini şi a privi, fără mijlocire, direct spre mănunchiul de gânduri şi simţiri al pacientului din faţa ta.
Întâlnirea de sâmbătă cu poetul spaniol Manuel Rico, petrecută într-un muzeu al cuvintelor – Casa Dosoftei, a fost cu atât mai specială. „Ne întâlnim într-o zi de sărbătoare religioasă (n.r.: Sf. Dumitru), dar şi de sărbătoare a cărţii, a scriitorilor, a traducătorilor şi, în primul rând, a cititorilor, pentru că ei îi justifică pe primii”, a deschis întâlnirea Dana Diaconu, organizator din partea Institutului Cervantes. „Cel pe care îl ştiţi de la examene”, a ţinut să precizeze profesoara Bădulescu, sub privirea zâmbitoare a celor care ştiau mai bine.
Înarmaţi cu numărul din „Observatorul Cultural” în care i-au fost traduse şi publicate patru poezii şi un fragment de proză scurtă, Cerneală, aproximativ 20 de iubitori de literatură spaniolă au intrat în culisele poeziei lui Manuel Rico.
Haine prăfuite, transformate în „muze”
Periplul prin gândurile poetului spaniol a început cu nişte haine prăfuite, transformate în „muze” pentru una dintre poeziile sale, „Jacheta de postav”. „Mi-am făcut curat în dulap pentru că trebuia să arunc hainele vechi”, a povestit Rico. „Am dat peste o jachetă care mersese cu mine la numeroase evenimente, cum ar fi Revoluţia Garoafelor din Portugalia. Mi-am retrăit, odată cu ea, toate amintirile şi aşa se face că în versurile mele au apărut elemente care fac trimitere la acel moment, dar şi la alte trăiri.”
Însăşi genul de poezie pe care îl scrie Rico a permis publicului această privire intimă spre procesul creaţiei sale. „Este o poezie care se dezvoltă în linia testimonială, poate şi socială. Este mai complicată, mai rafinată, o poezie care adesea se opreşte asupra lucrurilor uzuale din viaţa cotidiană, lucruri care absorb amintirile, trăirile, emoţiile omului care le-a folosit”, a explicat Dana Diaconu.
Aşa se face că, prin poezia lui Manuel Rico, publicul a păşit cu încetul în atmosfera unei Spanii temătoare, dezolante, însingurate. În versurile din „Amintire cu lună”, au făcut cunoştinţă şi cu tatăl lui Rico. „Am scris poezia cu amintirea primului pas făcut pe lună. Eram adolescent, iar poemul este un omagiu adus tatălui meu care ne-a crescut în timpul dictaturii”, a povestit poetul. „A murit în 1979, a reuşit să se bucure doar un an de libertate. Această poezie este şi o formă de întâlnire a două generaţii. Când omul a ajuns pe lună, tata avea 50 de ani, eu aveam 18 ani. Eu priveam spre viitor, el privea spre amintirile sale.”
În cazul poeziei „Hopper”, poetul Manuel Rico povesteşte că a plecat totul de la un tablou al pictorului american Hopper, pe care l-a văzut într-o expoziţie la Madrid. Hopper este „un pictor al dezolării, singurătăţii, al misterului, tristeţii şi descumpănirii”. Tabloul înfăţişa o staţie de benzină aflată pe un câmp, cu o siluetă prefigurându-se în spatele unei ferestre, iar Rico l-a repictat din cuvinte:
„Este o şosea singuratică. Un cablu de telegraf plin de drepnele. O casă pe care, poate, nu demult stăpânii ei au părăsit-o. O pompă inutilă, învinsă de praf./ O maşină efemeră, tăcerea./ Lumina e galbenă. Precum grâul nu demult cosit, părul său spălăcit se spulberă în sfârşit într-un cer în care abisul încurajează./ Asfaltul fierbe. Mesaje invizibile de anvelope efemere/ Cresc peste tăcere./ Este o şosea prinsă în gablenul unui vis fără memorie” („Hopper”, din volumul Lumină spartă, 1996, traducere de Elena Borrás Garcia).
„Multe poezii au plecat cu mine prin genţi şi au crescut încet, încet”
Povestea următoare a transportat publicul în Frankfurt, la masă cu poetul argentinian Juan Gelman. „Ne-am întâlnit la o cină şi am vorbit despre o grămadă de lucruri. Gelman avea o poveste de viaţă impresionantă. Fiul şi nora sa fuseseră daţi dispăruţi şi au fost căutaţi ani întregi în Argentina. Am vorbit atunci despre asta, şi despre nepoata sa, şi despre literatură, şi despre tot”, relatează Rico înainte de a da citire versurilor: „Cu Juan, trezorierul celei mai negre nopţi/ în buzunarele tăcute ale tăcerii-fiu/ ale tăcerii-noră, învăţ/ despre lumină, despre strania delicateţe a dragostei târzii. Despre sulturi, despre mistică,/ despre Gabo şi alţi fii/ mânuitori de viaţă şi de cuvinte/ într-o Americă neîndemânatică şi mişcătoare care mai scrie încă/ despre carenţe şi limite” („Cină la Frankfurt”, din Oraş fugitiv, 2003, traducere de Elena Borrás Garcia).
Întrebat despre felul în care scrie, Manuel Rico spune că simte imediat atunci când din ceva urmează să iasă o poezie. „Scriu uneori câte două-patru versuri plecând de la o imagine, o amintire şi ştiu că de acolo va ieşi o poezie”, mărturiseşte spaniolul. „Nu contează unde o scriu, pe o foaie sau pe un carneţel pe care îl iau mereu cu mine. Multe poezii au plecat cu mine prin genţi şi au crescut încet, încet.”
În acest fel, nu doar memoria devine versuri, ci şi versurile acumulează din geantă amintiri şi trăiri, care se extind şi devin poezii, pentru a se transforma apoi în poveşti scoase din buzunarul cel mai secret al unui poet.
—-
Născut în 1952 la Madrid, Manuel Rico este poet, critic literar, scriitor. A publicat 11 volume de poezie, dintre care menţionăm: La desnsidad de los espejos (1997), Donde nunca hubo angeles(2003) şi De viejas estaciones invernales (2006). Opera sa poetică fost recompensată cu Premiul Esquío, Premio Hispanoamericano de Poesía Juan Ramón Jiménez (1996) şi Premio Internacional de Poesía Miguel Hernández (2012). A scris 10 romane, printre care se numără şi Los días de Eisenhower (2002, recompensat cu Premio Andalucía) şi Verano (2008, distins cuRamón Gómez de la Serna-Villa de Madrid). A scris două volume de jurnal, cărţi de călătorie, proză scurtă, articole critice, eseuri, articole în presa culturală. Publică în cunoscutul supliment cultural „Babelia” al cotidianului spaniol „El Pais”.