Răzvan Chiruță
Photo credit: Oana Chișcaru
Există două tipuri de memorie, cea de tip pantof şi cea de tip umbrelă. Pantoful vine şi spune: „iată care este lumea, din punctul meu de vedere“. Şi povesteşte că are de-a face cu toată mizeria lumii, cu toate lucrurile oribile. Apoi vine umbrela, care are o imagine mult mai entuziastă asupra lumii. „Ei bine, jurnalismul e o memorie de tip pantof: în fiecare zi încazezi toată mizeria lumii, prostia ei teribilă – pentru că ăsta este cuvântul. Când vezi că omul nu învaţă niciodată din greşelile trecutului, că se învârte în acelaşi cerc de corupţie, când vezi că dispar probleme mari şi apar altele şi mai mari, aproape că îţi vine să te sinucizi. În schimb, scriitorul are o memorie de tip umbrelă: preia această mizerie şi o transformă în frumos, încearcă să găsească o soluţie. Scriitorul îl ajută pe jurnalist să nu se sinucidă“, a explicat scriitorul şi jurnalistul Matei Vişniec, prin aceste metafore, care este relaţia sa cu realitatea şi, de ce nu, chiar cu puterea.
Explicaţia a fost făcută în timpul dezbaterii „Scriitorii şi puterea“, organizată sâmbătă la Casa FILIT, în parteneriat cu revista „Observator cultural“. „Există o relaţie foarte subtilă între putere şi scriitor. Tiranul este, de obicei, inferior cultural artistului şi încearcă să-i obţină bunăvoinţa. Aşa încât, dacă artistul este dispus să fie servil, şi tiranul are nevoie de a fi servit şi amuzat de artist“, a precizat şi scriitorul Ion Vianu, cel de-al doilea participant la discuţia moderată de Carmen Muşat şi Ovidiu Șimonca. De multe ori, aşa cum s-a întâmplat şi în România în timpul regimului comunist, se instalează o complicitate între cei doi actori, iar scriitorii profită de privilegiile care li se oferă, a arătat Ion Vianu. Dar, în mod normal, nu aceasta trebuie să fie poziţia unui autor. „Scriitorului îi stă bine în opoziţie, cred asta cu tărie. Totuşi, angajamentul este o tentaţie şi au existat chiar şi scriitori mari care au devenit servitorii unei puteri“, a precizat Ion Vianu, amintind de Goethe, care a acceptat să fie ministru al ducelui Karl August von Weimar.
Cu siguranţă, „puterea este toxică“, a întărit şi Matei Vişniec. Scriitorul a povestit un episod din armată, când, pentru un scurt moment, s-a simţit puternic şi a realizat cât de uşor este să cazi în capcana satisfacţiei pe care ţi-o dă acest sentiment. „Eu nu m-am impus niciodată în armată, am fost mai retras. Dar, în ultima zi dinaintea liberării, i-am rugat pe colegii mei să mă lase măcar o dată să ordon eu încolonarea şi marşul spre dormitor. Și m-au lăsat. A fost un moment uluitor să vezi 80 de oameni cum fac, fără să comenteze, ce le ceri. Am simţit fizic ce înseamnă puterea şi, brusc, în adâncul meu, am avut un sentiment plăcut. Sunt oameni care iubesc acest lucru, fie că toxicitatea i-a prins sau că vor ei să se menţină acolo“, a mărturisit Matei Vişniec, care a ţinut să adauge că acest sentiment l-a speriat.
În acest context, să faci carieră poate fi, de fapt, un eşec al vieţii, a menţionat Ion Vianu. „A reuşi în viaţă poate însemna să-ţi ratezi viaţa. Scriitorul îşi poate dori, din vanitate sau lăcomie, să facă o carieră, dar asta poate însemna să pactizeze cu toate acele elemente ale puterii care îi înlesnesc accesul spre privilegii. E foarte greu să lupţi împotriva tendinţei“, a precizat scriitorul.
Desigur, evoluţia ţine foarte mult şi de caracterul omului, dar uneori conştiinţa nu e suficientă pentru a lua deciziile corecte. „Conştiinţa, ca cenzură morală, este cea care se opune, într-adevăr – dar nu întotdeauna. Se poate întâmpla ca, în acele împrejurări în care eşti deja implicat într-o reţea de interese, conştiinţa să te îndemne să te conformezi. Nu există neapărat o contradicţie între reuşită şi dorinţa de a reuşi“, a explicat Ion Vianu.
Ideeal ar fi ca scriitorul să nu devină un activist politic, iar dacă se implică, să o facă prin arta sa, a fost concluzia dezbaterii.