Anca Roman
Sâmbătă, 4 octombrie, Casa FILIT s-a dovedit neîncăpătoare la întâlnirea cu Matei Vişniec, Sahar Delijani şi Ioana Nicolaie.
Sahar Delijani, ne spune Antonio Patraş, moderatorul evenimentului, este o scriitoare debutantă din Iran, care şi-a ales drept cadru pentru romanul său un mediu opresiv, regimul islamic. Acesta este şi motivul pentru care autoarea recunoaşte că simte o atitudine plină de empatie venind din partea publicului ei din România, cu care îi este comod să comunice, cititorii fiind familiarizaţi cu experienţa dictaturii. „Nu simt nevoia să explic lucruri“, ne lămureşte ea.
Rugată să povestească ce anume i-a declanşat nevoia de a scrie, Sahar Delijani recunoaşte că a parcurs un traseu nu tocmai uşor. Are deja în spate trei romane nepublicate, pentru că a făcut greşeala de a încerca să se apropie în mod forţat de poveştile pe care le spune şi nu i-a oferit universului ficţional libertatea de care avea nevoie. „Am ştiut încă din copilărie că vreau să fiu scriitoare“ a intervenit Ioana Nicolaie. Aceasta pune descoperirea vocaţiei de scriitoare pe seama unei împletiri a resorturilor ei interioare cu cele exterioare, fiind convinsă că „biografia este un cuvânt-cheie“ în literatura pe care o scrie.
Matei Vişniec e bolnav de scris. „Am intrat într-o zonă în care aproape totul se face din dragoste“, mărturiseşte autorul. Vorbeşte, însă, şi despre o anumită doză de responsabilitate pe care orice scriitor trebuie să o aibă atunci când dă frâu liber ideilor: „să treci cuvintele dincolo înseamnă să îţi asumi ceva“.
Întrebată de Antonio Patraş dacă suferinţa este unul dintre principalele resorturi ale literaturii ei, Sahar Delijani a fost categorică, spunând că „nu e nevoie să suferi pentru a face artă. Nu suferinţa mă interesează, ci adevărul emoţional“. Ioana Nicolaie a mers chiar mai departe: „vreau să îmi ştiu cititorii relaxaţi, nu scrispaţi“. Ea recunoaşte însă că „literatura are mai multe direcţii, iar suferinţa este unul dintre cele mai puternice motoare ale literaturii, dar nu este singurul“.
Matei Vişniec consideră însă că, cel mai adesea, aşa-zisa suferinţă a artistului nu e nimic altceva decât un clişeu a cărui singură menire e aceea de a semnaliza tehnici de popularizare. „Minciuna e importantă. Ce s-a întâmplat la origine nu mai contează în artă.“
„Atunci când ne îndepărtăm de cuvânt, ne îndepărtăm de esenţa noastră şi suntem mai uşor de manipulat“, continuă Matei Vişniec, lăudând iniţiativa organizatorior FILIT de a oferi literatură oferi public care o poate primi fără reticenţă. „E un semn excepţional că atâta lume vine la TNI să o ascute pe Herta Muller. E un fel de rezistenţă culturală ce se întâmplă aici.“
Şi Sahar Delijani este de părere că cititul are rol educativ. „Literatura surprinde nişte laturi pe care în alt context nu am vrea să le vedem. Literatura arată că nu există adevăruri absolute“, spune scriitoarea iraniană, făcând aluzie la lectură ca la o practică prin excelenţă democratică.
Ioana Nicolaie este la rândul ei convinsă că „istoria arată cât de greşită a fost orice interacţiune a oricărei ideologii cu literatura“. Dictatura ei proprie, aşa cum o numeşte, îi este suficientă, se confesează scriitoarea.
Matei Vişniec este optimist: „omul nu poate fi îndobitocit total. Artistul e mereu câştigător în faţa prostiei, imbecilităţii, mediocrităţii“.