Câteva zeci de studenţi au compus majoritatea publicului prezent vineri după-masă în Casa FILIT, pentru întâlnirea cu trei reprezentanţi ai „optzeciştilor”. Denisa Comănescu, Florin Iaru şi Ion Mureşan au recitat din propriile opere, pentru ca apoi să încerce un dialog cu publicul.
Muzică, poezie şi amintiri despre odioasele „tamare”
Publicul a cam uitat să adreseze întrebări. Şi e de înţeles: a preferat să se uite, fermecat, la meciul demonstrativ de amintiri pe care reprezentanţii uneia dintre „generaţiile de aur” din literatura românească l-a pornit. Iar schimburile de pase au curs spectaculos, vreo jumătate de oră, la îndemnul „arbitrului” Bogdan Creţu. Şi ar fi şi păcat să nu vorbeşti despre cum se scria poezie în anii cei mai grei ai dictaturii comuniste. Tema, de multe ori obsedantă până la a deveni uneori agasantă, nu le spune mare lucru tinerilor născuţi în anii î92-î93. Adică mai bine de jumătate din auditoriul de vineri după prânz. Aici, în contextul dat, era însă locul în care trebuia adusă în discuţie. Mai mult decât oriunde altundeva.
Altfel, n-ai s-o vezi niciodată pe Denisa Comănescu rememorând şi vorbind cu atâta patos despre muzica ajunsă cu ţârâita în Republica Socialistă Românica pe căi ce par astăzi desprinse dintr-o distopie mai nebună decât cea a lui Orwell. Muzicieni ca Bob Dylan, David Gilmour, Roger Waters sau Leonard Cohen au produs declicul generaţiei lor, spune Denisa Comănescu. Tot pe căile astea complicate au ajuns, sub ochii şi în sufletul său şi al celorlalţi poeţi din generaţia lor, poeţi despre care nimeni nu ştia nimic, dar care au marcat perioada postbelică în Occidentul civilizat şi destupat la minte.
Lupta cu cenzura a născut multe momente suprarealiste. Pe unul ni-l rememorează Florin Iaru. Personajul principal: Emil Brumaru. Sinopsis: Poetului ieşean îi apare, cu foarte mare întârziere, volumul de poezii Ruina unui samovar. Cauza – două versuri: „De dimineaţă până seara / Visez la şoldul tău Tamara…”. Tamara era, credea înţeleapta cenzură, Tamara Dobrin, o temută activistă de partid, aflată în funcţii foarte mari, câteva decenii la rând.
„Poezia e ceea ce-ţi rămâne în minte după ce ai uitat tot ce ai citit”
Da, dragi studenţi degustători de FILIT, pe atunci poezia stătea în sertar, muzica pe discuri de vinil, iar oamenii ăştia, pe care astăzi în vedeţi în carne şi oase în faţa voastră, nu într-o poză tip-buletin dintr-un manual de română, lucrau în tot felul de locuri care nu prea aveau de-a face cu „poezia”. Florin Iaru căra cărţi în depozit, ca onorabil librar ce era, iar Ion Mureşan, după cum chiar el zice, era profesor într-un sat de la capătul lumii, din judeţul Cluj, unde se termina drumul, iar după el nu mai era nimic.
Poezia şi muzica se aseamănă izbitor, cred invitaţii. „Poezia e ceea ce-ţi rămâne în minte după ce ai uitat tot ce ai citit”, spune Florin Iaru. Exact ca în muzică: ţii minte un vers, două, o strofă, un refren. Poezia nu se răstălmăceşte, după binecunoscutul „canon” didactic care îi alungă pe elevi din a citi literatură: „Ce a vrut să spun aici poetul?”. Ion Mureşan: „Poetul a vrut să spună exact ce a spus!”. Punct. Restul e, vorbă tâmpită!, cancan.
Întâlnirea se încheie cu o superbă pledoarie pentru citit a Denisei Comănescu. „Literatura te ajută să-ţi creezi o lume a ta, dragii mei”, le spune poetesa tinerilor prezenţi în sală. „Gândiţi-vă că, atunci când veţi trece prin momente grele pe care nimeni nu vi le doreşte, va trebui să aveţi o lume a voastră!”. Este, spune Denisa Comănescu, exact ca-n cunoscutele versuri ale lui Mihai Ursachi: „Un om din Tecuci avea un motor / dar nu i-a folosit la nimic”. Frumuseţea tocmai de aici vine: că i-a folosit! Citiţi, oameni buni, nu dăunează sănătăţii.