Patru scriitori în căutarea unei lumi fără televiziuni. Rezumând, asta şi-ar fi dorit să vadă o parte a auditoriului prezent joi seara, în Sala Mare a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”. Şi chiar unii dintre invitaţii de onoare. Ce are a face creaţia literară cu jurnalismul? De ce apar pe micul ecran oamenii ăştia? De ce împacă dânşii literatura cu expunerea mediatică?
Daniela Zeca-Buzura, Florin Iaru, Cristian Teodorescu şi Stelian Tănase au fost puşi în postura de a vorbi despre ei înşişi ca personaje. Ca personaje de televiziune, misiune dificil de întreţinut, atunci când cariera ta trebuie să fie, în percepţia ipocrită a unora dintre cititori, asemănătoare cu a unui pustnic a cărui faţă se arată mai rar decât cometele pe cer.
Întâlnirea, moderată de Cătălin Sava, a durat aproape două ore şi a fost transmisă în direct de TVR 2.
„Eu sunt plătit să fiu Tănase”
Publicul i-a avut în imediata sa apropiere pe patru scriitori, cunoscuţi de multă lume, în primul rând pentru că apar la televizor sau pentru că şi-au legat destinele, în ultimele două decenii şi mai bine, de diverse produse din presa românească tipărită sau electronică. Pe Stelian Tănase, lumea îl ştie ca unul dintre „părinţii fondatori” ai revistei „22” şi ca pe domnul ăla care vorbeşte cu Dinescu pe micul ecran. Daniela Zeca-Buzura este, de ani buni, jurnalist la televiziunea publică şi a condus defunctul (din păcate) TVR Cultural. De numele lui Florin Iaru şi Cristian Teodorescu se leagă o bună parte din destinul „Academiei Caţavencu” şi, mai nou, al „Caţavencilor”. Cristian Teodorescu, nume cunoscut, de altfel, şi de la Radio Europa Liberă. Când au avut oamenii ăştia, atât de asemănători ca destin, atât de diferiţi luaţi în parte, să facă şi presă şi să scrie şi literatură? Ce i-a apucat? Mai au vreo şansă de a le explica unora dintre consumatorii de media şi de literatură că una e capra, alta e varza?
Un domn care se recomandă scriitor, din Craiova, înhaţă microfonul, iar microfonul, fără să vrea, devine semn de exclamare la finalul intervenţiei sale: „Când apari la televizor, nu ai cum să nu fii cu unii sau cu ceilalţi!”. În cap îmi sună, nu ştiu de ce, refrenul unui cântec al celor de la Beatles, wait, wait a minute, mister postman, şi, până termin de murmurat, termină şi domnul, iar semnul de exclamare îşi încheie misiunea în tăcere. „Eu sunt plătit să fiu Tănase”, îl aud pe partenerul mediatic al lui Mircea Dinescu, absentul de lux al întâlnirii. „A rămas să-şi culeagă via”, îl scuză Cristian Teodorescu. Îmi amintesc de povaţa unui alt scriitor care apare des la televizor. Acum câţiva ani, Tudor Octavian a lăsat o ditamai Sala Senat a Universităţii „Cuza” în perplexitate, când a spus, răspicat: „Trebuie să învăţăm să ne vindem!”. Evident, în sensul bun al cuvântului.
E o întâlnire unde ipocrizia a fost scoasă în şuturi din sală înainte de a începe dezbaterea. „Am făcut televiziune ca să fiu mai bine plătit decât este un profesor universitar sau un scriitor”, mărturiseşte Stelian Tănase. „Unde aţi văzut dumneavoastră muncă patriotică?”, îl completează Florin Iaru. În dreapta domniei sale! De acolo, Cristian Teodorescu subliniază că, deşi se câştigă bine din apariţiile pe sticlă, sunt şi situaţii în care te roagă câte un amic să intri în direct aşa, de dragul prieteniei, iar tu intri, îi menţii audienţele şi o faci pe ochi frumoşi şi recunoscători. În tot acest peisaj, unul dintre invitaţi pare din alt film: Daniela Zeca este singurul scriitor dintre cei patru care vorbeşte pe un ton grav despre lumea asta cu camere şi regie, şi platouri, şi invitaţi. Şi vorbeşte ca un om care iubeşte televiziunea, căreia i-a dedicat o bună parte din carieră. Una ce acuşi face cam cât o nuntă de argint.
Cum să fugi de presă şi să te laşi prins de ea
Notorietatea este un efect greu de digerat. Apari la televizor, te aşezi în patul lui Procust, eşti măsurat din cap până-n picioare şi, orice ai face, tot nu e bine. Poate şi pentru că „mediul cultural românesc este unul al resentimentului”, spune Stelian Tănase. Lumea nu înţelege că televiziunea nu înseamnă realitate, ci o proiecţie deformată a ei, construită cu multă ştiinţă şi cu un instrumentar chirurgical. „E un construct artificial sută la sută”, subliniază Daniela Zeca-Buzura. Este un rău necesar.
Unul care îşi lasă, evident, semne în biografia scriitorilor care au de-a face cu el. E greu să te desprinzi din mrejele presei electronice şi să-ţi reintri în starea de „scriitoriceală”. Norocul oamenilor sănătoşi la cap – oricât de paradoxal sună – este înclinaţia uşor schizoidă pe care trebuie să o ai la purtător: să-ţi reintri în starea de scriitor, după ce ai vorbit despre politicieni şi alte cele la televizor.
Aceşti oameni au făcut presă pentru că, după 1989, terenul mediatic era aproape gol şi avea nevoie de observatori cu ochi exersat al realităţii. Al celei profunde, spune Florin Iaru. Asta s-a întâmplat în unele situaţii, în pofida impresiei despre zona media pe care unii şi-o construiseră înainte de căderea comunismului. Este cazul lui Stelian Tănase, care mărturiseşte că a fugit de presă ca dracul de tămâie, pentru că avea sentimentul că aceasta „distruge scriitorul”.
Între timp, presa a ajuns să se distrugă pe ea însăşi. Şi nici literatura nu se simte prea bine, zice Stelian Tănase. „E într-un proces de extincţie”, crede domnia sa, din moment ce numărul scriitorilor îl depăşeşte, în unele cazuri, pe cel al cititorilor.
E ciudat să auzi prevestiri de Apocalipsă pe scena celui mai vechi teatru naţional din ţară. Moare presa, moare literatura. Aştept în zadar să apară în peisaj personajul-lipsă: o actriţă din piesa lui Pirandello, cea despre moartea teatrului. Îndrăzesc să cred că prevestitorii de pe scenă se alintă puţin. Aş tinde să le dau dreptate, doar dacă dânşii şi cei asemenea lor n-ar mai scrie aşa cum o fac.