Interviu realizat de Anca Roman
Care a fost primul moment în care v-aţi ştiut scriitoare?
Nu mi se pare nici acum că aş fi scriitoare, deşi în ultima vreme nu am făcut nimic altceva, n‑am scris la ziar, n-am făcut critică literară, n-am predat literatură. Mai degrabă m-aş considera cititoare, aşa cum obişnuia să mă numească cineva la care, pe vremuri, ţineam mult. Sunt o cititoare veritabilă şi, de foarte multă vreme, o cititoare profesionistă. Pot citi în mai multe limbi şi în cunoştinţă de cauză, adică ştiind destul de exact cine e scriitorul cu pricina, unde se situează el în propria-i literatură, care-i sunt pretenţiile (când le are) şi, de multe ori, care-i sunt sursele stilistice, tematice, de viziune. Uneori, extrem de rar (mi s-a întâmplat asta şi în ultimul an), dau de câte un scriitor care merită întreaga atenţie, cineva de la care porneşte, încă o dată, întreaga literatură. Atunci mă transform în cititor disperat, cum ar zice Roberto Bolaño, preluând vorba unui librar din Santiago de Chile care l-a întrebat odată ce carte i-ar recomanda unui condamnat la moarte.
Vă este vreodată frică de literatură?
Da, tot timpul, mai puţin atunci când citesc. De fapt, nu mi-e frică-frică, aşa cum mi-ar fi dacă aş cădea cu avionul în Atlantic sau dacă aş vedea brusc ursul în pădure. Mai degrabă simt un vertij greţos cînd văd că o iau pe drumuri bătute, că pun, previzibil, cuvânt după cuvânt, că limba mă foloseşte în tot felul de scopuri, vanitatea fiind cel mai jalnic dintre ele.
Frică adevărată însă ar trebui să ne fie de o anumită literatură care, consumându-şi autorul, ajunge să vorbească despre viitorul nostru comun. Există aşa ceva, s-a scris aşa ceva, forţa premonitorie a literaturii nu e vorbă goală.
Literatura mai puţin valoroasă are dreptul ei la îngăduinţă?
De fapt, nu există literatură bună sau proastă, există doar literatură şi non-literatură. În spaţiul non-literar intră acele cărţi care exersează diverse formule, mai ales în scopuri pragmatice, cărţile repetitive, imitative, administrative aproape. Uneori, acestea din urmă sunt mai legate, mai simpatice decât primele, comunică mai bine cu cititorul, îl fac pe acesta să se simtă mai bine, mai inteligent, mai cult. Iar cititorul cel mai complezent este, în acest caz, criticul care pune pe acelaşi plan (din neştiinţă, dar, adesea, din interese foarte omeneşti) capra şi varza. După mulţi ani de asemenea practici se întâmplă, în anumite literaturi, să nu se mai facă diferenţa între literatură şi neliteratură, şi atunci literatura (care are, mereu, o doză sinucigaşă de gratuitate) dispare pur şi simplu. Nu de tot, mai ales că instituţiile ei continuă, cu icnete şi strofocări, să existe, dar adevărata literatură intră în pământ, poate de ruşine.
Credeţi că FILIT este un festival îndreptat mai degrabă către profesioniştii cărţii sau către publicul care deocamdată doar tatonează lectura?
FILIT pare un festival construit de scriitori în egală măsură pentru cititori şi pentru profesioniştii industriei cărţii. Am văzut, la prima ediţie, autori foarte diferiţi şi din diferite zone politic-culturale, oameni care n-au prea stat la aceeaşi masă, însă care la Iaşi nu doar că stăteau, dar reuşeau şi să comunice. Mi s-a părut că mintea care a gândit aşa FILIT-ul a respectat şi regula de aur, dar şi utopia din care literatura vie se hrăneşte.