Herta Müller la serile Filit. Foto Credit: Adrian Purice
Scriem ca să ne vindecăm? Nu cumva literatura este și terapie? – a întrebat Ion Vianu, scriitor și psihiatru, la cea de a treia seară FILIT, al cărei invitat special a fost laureata Premiului Nobel pentru Literatură Herta Müller. „Romancierul ungur György Dragomán mi-a povestit că, la 13-14 ani, era depresiv și a decis că vrea să se sinucidă. I-a spus lui taică-su că ar fi mai bine să moară, iar tatăl lui i-a dat o carte a Hertei Müller și l-a îndemnat să o citească. «Dacă după aceea mai vrei să te sinucizi, poți să o faci». Iar Gyorgy Dragoman a citit-o și s-a răzgândit“, a fost răspunsul dat de Ernest Wichner, scriitor german și traducător, moderatorul întâlnirii.
Multe lucruri sunt terapie, o floare, o grădină, orice este frumos poate fi terapie, a completat Herta Müller. „Dar în artă, dacă ceva este frumos, te și doare în același timp. Nu există aici doar o latură, nu e doar ceva care te bucură. Această durere e necesară, poezia nu se termină o dată cu un cuvânt. Mă doare, dar mă și ajută. Așa este și la scris. Eu întotdeauna am crezut că suma celor două este zero: mă doare tot atât cât mă ajută. Această ecuație trebuie să existe, altfel nu îmi place textul“, a explicat scriitoarea germană.
În aceste condiții, să scrii este un risc, dar și să nu scrii este tot un risc, a aflat Herta Müller, care s-a întrebat de multe ori cum ar fi fost mai bine: să scrie sau să nu scrie? „Poate ar fi fost mai bine să nu scriu. Dacă nu m-aș fi apucat să citesc cărți și să merg în direcția asta, aș fi fost într-o altă viață, cu alți prieteni. Aș fi lucrat undeva, într-o croitorie sau într-o fabrică de ciorapi. Aș fi lucrat în fiecare zi, aș fi fost obosită, aș fi văzut ce se întâmplă în jurul meu și aș fi avut altă metodă de a mă exprima. Aș fi băgat toată această sensibilitate într-un ciorap“, s-a gândit scriitoarea la destinul său alternativ. „Doar că într-un ciorap nu s-ar fi văzut…“ Așa că este mai bine că lucrează cu cuvinte, a fost tot concluzia ei.
Oricum, toate lucrurile sunt triste, dar și amuzante – este credința constantă a Hertei Müller. Așa a fost și copilăria ei. Tristă din cauza mama ei care, întoarsă după cinci ani dintr-un lagăr de deportare, a fost tristă tot restul vieții ei. Dar și veselă, pentru că, iată, povestită pe scena Teatrului Național din Iași, această copilărie i-a făcut pe cei prezenți în sală să râdă. „Tot timpul am crezut că mama mea este bătrână, deși avea 28 de ani. Iar mie, la cinci ani, mi se părea că sunt deja la rândul meu foarte bătrână, că am trăit deja foarte multe. Mă gândeam ce dracu’ mai fac până la 28 de ani.“ Dar această senzație, acum amuzantă, a venit din pricina faptului că mama ei avea „o ținută exterioară și interioară foarte tristă“. Mânca în fugă și avea o obsesie a cartofilor, care fuseseră o mâncare de lux în lagăr. „A trebuit să învăț să cojesc cartofii cu coajă foarte subțire și, dacă nu reușeam, mama se enerva și mă bătea. Mi-era și frică să mănânc cu ea“, și-a amintit Herta Müller. Pe mama ei, ca pe majoritatea celor veniți din lagăr, nu o părăsise teama de a muri de foame. Mânca cu tristețe, dar și cu bucurie. „Sunt niște lucruri așa de complicate, că nici nu știi care sunt procentajele acestor sentimente“, a spus scriitoarea germană originară din România.
„E imposibil să fii sec când te doare“
Când a plecat din țara sa natală, a povestit Herta Müller, era atât de distrusă din punct de vedere nervos, încât nu avea în cap nimic altceva decât ceea ce a trăit aici. De aceea, a afirmat autoarea, nici nu avea cum să scrie despre altceva. „Mai ales în primii ani, când știam că în continuare există regimul Ceaușescu și câteva zeci de oameni pe care-i iubeam nu au scăpat, nu puteam scrie altceva. Mai bine nu aș fi scris deloc.“ Dar, s-a justificat într-un fel scriitoarea, nu este nimic greșit să te inspiri din propria experiență, când aceasta e atât de puternică încât nu te lasă nevătămat. „Jumătate din biblioteca lumii e plină de cărți ale unor oameni care nu și-au ales temele, ci temele i-au ales pe ei.“ Așa sunt scriitorii care au trecut prin cele două Războaie Mondiale, prin Gulag sau prin Holocaust, de exemplu.
Ion Vianu a ținut să menționeze că apreciază extraordinara întindere a sentimentelor pe care le transmite Herta Müller. „Are o latură foarte acidă, foarte ironică, o latură gravă și amuzantă, dar și o latură colorată. Ea este o fabrică de metafore, scriitoarea mea preferată.“
„E imposibil să fii sec, când te doare ceva”, i-a replicat laureata Premiului Nobel pentru Literatură. „Eu vreau să rezist la durerea asta prin ceva care să mă bucure. Să nu mă las învinsă de această durere. Și nu mi-ar plăcea, dacă nu ar fi această posibiltate de a vedea imagini. Prin observație exactă, pe de o parte te pui la dispoziția unei realități, dar te și sustragi. Nu pot să explic asta.“ Iar o cale de sustragere a fost aceea de a-și impune să observe pe stradă câte ceva – de exemplu, alunițe. „Am numărat alunițe ore în șir, mai ales vara. Sau bastoane, care acum în Germania nu mai există, iar în restul lumii sunt pe cale de dispariție. Acest obiect frumos de cultură dispare, din păcate. Sau femei gravide, tot timpul am găsit ceva de numărat“, a dezvăluit Herta Müller una dintre „rețetele“ sale.
Iar în vremea regimului comunist, bancurile reprezentau această fugă, această sustragere. Ele erau, cum altfel?, „și triste, dar și hazlii”. „Dacă ești depresiv, bancul e o bună terapie. Această preocupare ne-a redat, mie și prietenilor mei, bucuria de a trăi. Se știe că cele mai bune bancuri s-au făcut în timpurile cele mai groaznice.“ Și n-am nevoie de nici o batistă, pentru că nu vreau să plâng, cum a scris Herta Müller în cea mai recentă carte tradusă în România.