Când vezi un film bun, devii victima propriei teorii a relativităţii: după 90 de minute, ai sentimentul că timpul s-a scurs foarte repede, iar la ieşirea din hiperspaţiul emoţiei estetice, te simţi puţin mai înţelept, ca şi cum ar fi trecut câţiva ani peste tine. Experienţele plăcute n-au legătură cu fizica, ci cu psihologia. Eşti norocos dacă încerci senzaţia asta de babă trecută prin viaţă şi când participi la alte întâmplări culturale. Aşa au stat lucrurile în ultima seară FILIT, când Teatrul Naţional a găzduit dezbaterea „Scriitor în Est”. Invitaţii lui Luca Niculescu au fost Ştefan Baştovoi şi Andrei Kurkov.
Savantul sovietic a descoperit globalizarea
Un basarabean şi un ucrainean se întâlnesc la un festival ieşean. Nu e un început de banc. Şi nici nu e startul unei aparente ciocniri de civilizaţii. Chiar tema – „Scriitor în Est” – îţi face gândul să alunece înspre o globalizare. Una cu specific răsăritean, unde literatura a mocnit ca jarul după Cortina de Fier şi a izbucnit ca focul după căderea acesteia. Specificul ăsta are propriul „aquis comunitar”: unul înţesat de năluci ale valorii, de false ierarhii sociale, de politici de promovare a mediocrităţii; toate, surse de inspiraţie dintr-un „aparatcik” sovietic, care a lăsat urme în viaţă. Iar cum literatura este scrisă de oameni, care au în general prostul obicei de a povesti vieţi, un basarabean şi un ucrainean pe tărâm ieşean compun un tablou ce are aceleaşi tonalităţi de culoare.
În aparenţă, Ştefan Baştovoi şi Andrei Kurkov vin din spaţii diferite. Primul e născut în Republica Moldova de astăzi, şi-a făcut studiile la Iaşi, s-a întors acasă, s-a călugărit, trăieşte câteodată şi prin păduri şi scrie în româneşte. Kurkov e născut la Leningrad (pe vechi), la Sankt Petersburg (pe şi mai vechi şi pe nou), trăieşte în Ucraina câteva luni pe an şi în restul timpului prin lumea occidentală şi scrie în rusă. Da, unul se uită mai mult înspre Est, celălalt, înspre Vest. Însă ambii au, precum statuile megalitice din Insula Paştelui, picioarele îngropate în acelaşi pământ. Iar literatura lor, deşi diferită câteodată, are o muză originară comună: traiul în fosta Uniune Sovietică.
Analizându-şi propria biografie literară, Andrei Kurkov taie ca un chirurg şi separă perioada scrierilor din timpul URSS de cele „post-sovietice”. Şi e normal să o facă pentru că a constatat, de-a lungul anilor şi-a „măsurării” impactului pe care îl au textele sale, că nici unui cititor occidental nu-i pică bine la stomac ura şi toată încărcătura negativă pe care „traiul” comunist ţi le transferă şi în lumile ficţiunii. Nici nu ar avea cum să fie altfel: ce lector occidental ar înţelege umorul negru, amarul, deznădejdea provocate de o viaţă gri?
Pentru Ştefan Baştovoi, al cărui prenume de scenă a devenit, din 1999 încoace, Savastie, scrisul se întrupează la fel şi când se încarnează în beletristică, şi când capătă formă articulată în literatura religioasă. „Taina omului este lucrul cel mai de preţ pentru un scriitor”, spune acesta. Iar dacă nu reuşeşti să o înţelegi, nu are rost să mai scrii nici măcar trei cuvinte. Căci, dacă percepi chimia sufletului, ştii cum să i te adresezi.
Suprarealismul nostru cel de toate zilele
Kurkov povesteşte şi explică într-o engleză ce i-ar face invidioşi pe mulţi auto-declaraţi„vorbitori experimentaţi”. Baştovoi ştie limba română mai bine decât mulţi dintre cei născuţi între graniţele oficiale de acum. Mă mir ca prostul: e normal să se întâmple aşa. E normalitatea aia la care începi să te uiţi aiurea, cu ochiul soacrei. Ascultătorul experimentat de română de baltă şi engleză de iaz, faţă cu firescul!
Sunt convins că m-ar înţelege. Am trăit şi încă împărtăşim aceleaşi absurdităţi trasate geopolitic acum câteva zeci de ani. Ele ne zgârâie mintea şi ne lasă răni aproape nevindecabile, indiferent de cât de mult sau de puţin am trecut prin comunism. Sau prin ceea ce a urmat după pronunţarea oficială a decesului său. Savatie Baştovoi îşi aminteşte că, atunci când eram copil, sovieticii îi spuneau că Dumnezeu nu există. În acelaşi timp, i se zicea că Lenin a trăit, trăieşte şi va trăi veşnic… „Asta vine din strădania de peste şaptezeci de ani a unui imperiu, de a institui prostia ca normă!” Andrei Kurkov îl completează, spunându-le celor din public că a şi scris mai demult că Lenin încă trăieşte, prin subsolurile Kremlinului. Da, ironia asta amară nu i-ar putea face să aplaude pe occidentali, aşa cum o fac cei din sală. E ceea ce specialiştii în comunicare numesc„meta-text”. E ceea ce oamenii, în cuvinte normale, înţeleg prin „experienţă comună”. Sau „gulag”. Depinde de care parte a cozii de la alimentară te afli.
Andrei Kurkov crede că una dintre cele mai de preţ valori pe care noi, esticii, trebuie să le recuperăm este cultul familiei. Aici, în zona noastră post-sovietică, nimeni nu-şi poate reface complet arborele genealogic. Şi asta pentru că individul n-a fost preţuit niciodată. Cel puţin, în ultima sută de ani. Asta, cu orice riscuri, pentru că poţi afla şi lucruri neplăcute. El însuşi are o istorie dramatică în familie: un bunic a fost mare tartor stalinist, unul care a trimis la moarte oameni, iar doi dintre fraţii bunicului său chiar s-au stins în lagărele sovietice.
„Viaţa e complexă şi are multe aspecte”, zice un personaj suprarealist dintr-un film al lui Nae Caranfil. Pe timpuri, când mergea prin Ucraina şi încerca să intervieveze pensionari, ca să le afle poveştile de viaţă, Kurkov a dat peste un bătrân. Moşul fusese fost şef de tribunal pe la Moscova şi semnase atâtea sentinţe de condamnare la moarte, în anii ’30, că nici el nu mai ştia câte şi cum. Ce ţinea minte şi era pentru el trecutul, ăla relevant? Cele trei neveste cu care fusese însurat, pe care le alesese, rând pe rând, pentru o singură trăsătură comună: se numeau Nadejda. În româneşte, înseamnă speranţă.
Spacoinîi noci!