Ioan Stoleru
Întâlnirile Alecart de sâmbătă i-au adus în faţa tinerilor pe scriitorii James Meek (Marea Britanie) şi Fabio Stassi (Italia). La evenimentul moderat de profesoara Nicoleta Munteanu, cei doi au răspuns la întrebările elevilor, împărtăşind poveşti din viaţa personală care au stat la baza textelor ulterioare şi vorbind despre trecut, nostalgie, traduceri şi relaţia dintre jurnalist şi scriitor.
După ce a citit câte un fragment al fiecărui autor, Nicoleta Munteanu i-a invitat pe elevi să le pună întrebări invitaţilor. James Meek a vorbit despre relaţia dintre munca de scriitor şi cea de ziarist, dar şi dintre munca de ziarist şi realitatea pe care o prezintă. „Aş dori să vă rog să vă uitaţi la mine ca la un personaj fictiv, un personaj care stă în faţa dumneavoastră, un unicorn“, i-a îndemnat scriitorul pe cei din public. A vorbit mai departe despre Adam Kellas, personajul principal din romanul Începem coborârea, care are un CV comun cu scriitorul, dar care este altcineva. Autorul a recunoscut că unele fragmente din carte au fost inspirate de întâmplări din viaţa reală şi a dat exemplul scenei în care personajul principal îl întreabă pe comandantul mujahedin despre un convoi militar al rebelilor talibani zărit în depărtare, iar mujahedinul ordonă atacarea şi omorârea acestora. „Din fericire, în realitate tancul a tras trei focuri, dar nu a nimerit. În carte am folosit situaţia asta, însă acolo obuzele lovesc camioanele şi talibanii mor. Diferenţa între realitate şi ficţiune în cazul acesta este, aşadar, de numai 50 de metri şi o imensă povară pe conştiinţa mea, dacă tancul chiar ar fi nimerit acel convoi“, a relatat James Meek. Jurnalistul-scriitor a povestit că atunci a realizat cu adevărat cum anumite conversaţii sau întrebări inocente în ţările considerate sigure pot avea consecinţe mult mai dure într-un loc precum Afganistanul. „E o carte a deziluziilor, unde cuvintele pe care le credem inofensive pot avea o anumită putere. Iar dacă imaginaţia noastră este rea, ele au puterea de a face rău“, a explicat autorul.
Fabio Stassi a declarat că una din temele despre care scrie este nostalgia, „un sentiment ambivalent“. El l-a citat pe scriitorul argentinian Julio Cortázar, care spunea că „trebuie să reintrăm în posesia teritoriului care este nostalgia, dar nu trebuie să ne lăsăm închişi în nostalgia teritoriului“. „Eu înţeleg ce voia să spună“, a recunoscut Fabio Stassi. „Dacă provii dintr-o familie de imigranţi, nostalgia teritoriului înseamnă să trăieşti mereu în trecut, cu privirea întoarsă. Tinzi să vorbeşti despre un loc care nu mai există. În schimb, să recuperezi teritoriul nostalgiei înseamnă să pui dinamită şi să provoci o explozie a acesteia. Din nostalgia care explodează, se poate naşte muzica, literatura sau cinematografia.“ Autorul este de părere că, în ceea ce priveşte memoria, scriitorii ar vrea, pe de o parte, să păstreze amintirile. Pe de altă parte, scrisul reprezintă un protest faţă de trecut, faţă de modul cum s-au întâmplat lucrurile, iar autorii „ar vrea să schimbe chiar şi trecutul“. „Scirul e un fel de a îmbrăţişa timpul, de a-l păstra, dar în acelaşi timp e o formă de rebeliune împotriva timpului“, a adăugat Fabio Stassi.
James Meek a povestit că, după ce a scris Un gest de iubire (The People’s Act of Love), a fost interesant să vadă cum s-a tradus titlul în diferite limbi. Editorii din mai multe ţări din nordul Europei i-au spus că nu-l pot traduce în limba lor pentru că dă impresia că se referă la o orgie, în timp ce în ţările din sudul Europei – Franţa, Italia, România – s-a recurs la o variantă simplificată a titlului (renunţându-se la „People’s“), fapt care, în opinia autorului, „conferă o ambiguitate atrăgătoare“.
Fabio Stassi provine dintr-o familie siciliană săracă. Bunica lui s-a născut la Buenos Aires, bunicul în Tunisia, iar scriitorul are strămoşi cartaginezi, catalani şi albanezi. În casa părinţilor lui, cuvântul America „avea o dublă muzicalitate: pe de o parte era mieros, plin de promisiuni, era ţinutul unde te duci să-ţi cauţi norocul. Pe de altă parte, era veninos, era un pământ precum o plantă carnivoră, care mânca oameni“. Autorul italian a povestit că bunica lui spunea despre imigranţi că sunt „dezrădăcinaţi“ şi, în fiecare an, de Crăciun, când punea masa, păstra câte un loc pentru cei au plecat în America şi nu s-au mai întors, pentru cei plecaţi în Africa şi pentru cei care au murit. De asemenea, păstra un loc pentru Charlie Chaplin. „În fiecare an, de Crăciun, cinam alături de Charlie Chaplin, alături de umbra lui. Pentru că el era oglinda condiţiei lor, era artistul care povestise poveştile lor, un om care a plecat pe o insulă, care a traversat un ocean la 20 de ani ca să se ducă în căutarea propriului talent şi, când a ajuns mare şi l-a găsit, a fost expulzat“, a povestit scriitorul.
Fabio Stassi a mai explicat că s-a obişnuit să scrie în trenuri, dar numai în cele italiene, zgomotoase şi incomode. În trenurile frumoase, care merg repede, nu poate să scrie nici un rând, pentru că sunt prea rapide, prea silenţioase şi prea comode.